Metropolis

De curand, un prieten se plangea de dureri de cap ingrozitoare iar in urma unui control medicii l-au sfatuit sa faca o tomografie. Oricine s-ar fi speriat intr-o astfel de situatie si nu a putut sa nu se intrebe cum va reactiona daca i s-ar descoperi o tumoare la creier. M-am intrebat si eu, ca si el, daca m-as lasa doborata si as considera ca viata mea este terminata sau, in timpul ramas, as face repede toate lucrurile pe care mi-am dorit intotdeauna sa le fac si carora nu le-am acordat suficienta atentie lasand viata sa treaca pe langa mine.

“Viata este o aventura”, “Viata merita traita” si celebrul dicton “Carpe diem!” sunt cateva expresii pline de incurajare cu care incercam sa ne departam de lucrurile nesemnificative din viata noastra, de micile dezamagiri si sa ne intoarcem privirile catre adevaratele bucurii care ne fac sa ne simtim vii. Uneori sunt insa, lipsite de substanta si ne convingem de sensul cuvintelor de mai sus doar cand ne aflam la o rascruce a vietii.Cartea cu titlul de mai sus este povestea celui care a castigat de sapte ori Turul Frantei dupa ce a invins in lupta cu cancerul, o lupta in care avea sanse de reusita de 3%. Cand m-am apucat sa citesc cartea nu stiam cine e Lance Armstrong, insa imediat ce am inceput sa il cunosc i-am citit povestea pana la capat, fara intrerupere, timp de sase ore. Este o carte care te invata ce este motivatia fara tehnici si metode sustinute de traineri care se folosesc de cuvinte de atatea ori golite de continut. Si poate chiar asta e motivul pentru care nu o voi uita usor.

Determinarea, perseverenta cu care eroul nostru si-a atins scopul de a deveni un nume cunoscut in ciclism, indarjirea, incrancenarea cu care a invins cancerul cu care a fost diagnostiat la vasta de 25 de ani se intalnesc la fiecare rand al acestei carti. Crescut de mama sa intr-un cartier modest din Texas, Lance a invatat sa isi castige existenta de la 14 ani si, cu multa disciplina, a castigat curse care, cu sinceritate marturiseste ca ii pareau imposibile. In plina ascensiune, diagnosticat cu cancer, a aflat ca pentru a-ti apara viata, batalia este la fel de grea ca si Turul Frantei. Dar, alaturi de oamenii care l-au ajutat si i-au fost alaturi in timpul chimioterapiei si in perioada refacerii, a reusit sa fie un castigator. Este de inteles ca dupa o asemenea boala si o asemenea lupta increderea in fortele lui sportive nu au ramas la fel. Dar infiintarea unei fundatii, prietenii, sotia (pe care a cunoscut-o la putin timp dupa vindecare) si, paradoxal, chiar cancerul (ce nu te ucide te face mai puternic, nu?) l-au ajutat sa fie un ciclist mai plin de succes decat inainte. Bineinteles, nu au lipsit nici dezamagirile si voturile de neincredere, insa a reusit si in ciclism, devenind in 1999 primul american care a castigat Turul Frantei.

Cred ca ceea ce se castiga usor are putina valoare si cred ca autodisciplina a avut un mare rol in aceste victorii, insa educatia primita si sprijinul unui parinte reduce cu mult efortul.  Pe parcusul fiecarei zbateri Lance nu uitat niciodata vorbele mamei sale: “<<Fa din fiecare obstacol o ocazie favorabila>> si asta am facut.” Nu a uitat sa multumeasca pe parcursul cartii si in introducerea ei tuturor persoanelor care i-au fost alaturi cu o singura exceptie: iubita lui din perioada in care a fost bolnav si supus chimioterapiei (de care s-a despartit dupa vindecare) si asta m-a dezamagit.

Dar poate ca tocmai de aceste imperfectiuni si slabiciuni avem nevoie pentru a ne aduce aminte ca suntem oameni, si nu zei (deci fiinte a coror viata atarna de un fir de ata) si nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie sa ne fie strain (”homo sum, humani nihil a me alienum puto) pentru ca viata insasi ne poate juca oricand feste.