Metropolis

THE KITE RUNNER
(Vanatorii de zmeie)
Khaled Hosseini

Acum ceva mai multa vreme in urma am dat de cartea asta pe Amazon, fiindca era best-seller sau asa ceva si ti-o bagau sub nas. Am citit ceva desprea ea, hm, americani impresionabili de povesti afgane, mi-am zis, si n-am comandat-o. Insa acum doua-trei saptamani mi-a povestit o prietena ca a impresionat-o foarte tare, asa ca m-am hotarat sa mi-o cumpar de la Viena weekendul trecut. Habar n-aveam ca s-a tradus si in romaneste, am aflat aseara. Intre timp am pierdut-o prin casa, asa ca nici nu stiu de la ce editura e…

Khaled Hosseini a scris, dupa succesul formidabil al acestui alergator de zmeie, un al doilea roman, numit A Thousand Splendid Suns. Ei bine, imi dau cu pumnii in cap ca nu mi l-am cumparat, desi am ezitat mult cu el in mana la tejghea la Thalia. Pana la urma mi-am luat Adiga cu White Tiger si m-am potolit, deja cheltuisem o tona de bani.

Mi-a placut extraordinar de tare! E clar numarul unu al meu pe 2009, daca nu cumva si pe o bucata de 2008…

Autorul este afgan, emigrat cu familia in State in anii ‘80, deci in adolescenta - e nascut in ‘65. Personajul principal al cartii este, astfel, un fel de alter ego. Pusti nascut intr-o familie foarte bogata din Afganistanul din vremurile bune, dinainte de invazia rusilor, care incepe seria de evenimente istorice tragice in care tara se zbate, din pacate, si astazi.

E foarte dificil sa explic de ce m-a impresionat atat de mult fara sa spoileresc in vreun fel. Mai ales ca un cititor avizat si pretentios, cu gusturi ‘fine’, cred c-ar considera romanul un fel de melodrama… Este, intr-o anumita masura. Drama de familie, drama etnica, drama religioasa, drama sufleteasca, intorsaturi de situatie care de care mai percutante si mai cu valente de thriller.

Dar este in scrisul lui Hosseini o calitate inefabila. Este in acelasi timp extrem de emotionant si reinvigorant de ironic. Elegiac si trepidant. Dulce-melancolic si lucid-amar. Sensibil si taios. Autoflagelant si optimist. Previzibil si socant. Foarte rar mi s-a intamplat sa citesc o carte al carei ton sa nu stiu sa-l definesc. Pare o confesiune, dar e mult prea improbabila ca sa aiba radacini adanci in realitate. Pare ca personajul principal-narator are respect si un fel de afectiune pentru traditiile sociale afgane, desi le uneori le ironizeaza, alteori le dispretuieste, alteori le uraste din toti rarunchii. Uneori le urmeaza, alteori isi baga picioarele cu gratie. Desi are momente de un sentimentalism atroce, reuseste sa nu fie fals, ridicol sau facil. Desi romanul se termina intr-o nota oarecum optimista, Hosseini reuseste sa nu ne tranteasca un final hollywoodian. Desi eroului i se intampla lucruri care te-ar lasa masca si intr-un thriller de spionaj, nu-ti vine nicio clipa sa zici: haida-de, ma lasi?!

Cred ca este combinatia perfecta intre poveste, creare de personaje de neuitat, introspectie psihologica, adevar, background istoric si social si toate celelalte lucruri la care va mai puteti gandi si care v-ar face sa nu puteti lasa o carte din mana.

Cea mai frumoasa si sfasietoare scena: plecarea micului prieten-servitor, inger si constiinta, prin ploaie…