Metropolis

Urzeala tronurilor
George R.R. Martin
Nemira, 2007. Trad. Silviu Genescu

Desi imi era cunoscut numele de foarte multa vreme, nu citisem decat splendida povestire Regii nisipurilor de Martin inainte de a ma apuca de seria fantasy Cantec de gheata si foc. Regii e socanta, mi-o si imaginez ecranizata, insa presupun ca, daca ar fi facuta cu talent, n-ar mai dormi niciun spectator al filmului o buna bucata de vreme – este absolut inspaimantatoare! Stephen King joaca in liga de pustani prin comparatie.

Urzeala tronurilor este prima carte dintr-o serie care inteleg ca va avea cel putin cinci parti (a cincea inca nu a fost finalizata de scriitor, a patra inca nu a fost tradusa in romaneste). Mie mi se pare destul de ”addictive”, dovada ca sunt deja la al doilea volum din a doua carte, Inclestarea regilor si mi-am comandat-o pe a treia, Iuresul sabiilor, in speranta ca va sosi inainte de scurta mea vacanta de o saptamana, ce incepe vineri seara.

Seria e un fantasy semi-pur, as zice eu, mai aproape de romanele de capa si spada, pentru ca partea supranaturala este de foarte mici dimensiuni. Avem regi, cavaleri, batalii, intrigi, familii rivale si tot tacamul de rigoare. Foarte multe personaje, niciunul suficient de ”principal”, sunt zece-cincisprezece cel putin la fel de importante. Tehnica lui Martin este relativ straight-foward, povesteste despre faptele si gandurile eroilor, punand fiecare capitol la dispozitia unui personaj, insa nu pentru a nara din perspectiva subiectiva a personajului respectiv, ci pentru a relata ceea ce se intampla in preajma acestuia la un moment dat. Este adevarat ca se creeaza, astfel, portretul fiecaruia, insa aceste portrete sunt intregite in capitolele rezervate celorlalti.

In Urzeala tronurilor clanul caruia pare sa i se acorde cea mai mare atentie este Casa Stark, lorzi de Winterfell, in Nord. Capitolele, respectiv povestitorii din familia Stark sunt cei mai numerosi – Eddard, capul familiei, Catelyn, sotia lui si patru din cei sase copii: Bran, Arya, Sansa si bastardul Jon. Sunt omisi mezinul Rickon si cel mai mare fiu, Robb, care nu au capitolele lor. Insa spun ”pare” fiindca si din capitolele lor si din cele rezervate lui Tyrion din casa Lannister, reies foarte multe detalii despre casa Baratheon, din care face parte Regele celor 7 Regate, Robert, prietenul de tinerete al lui Eddard Stark si despre casa Lannister, din care face parte sotia regelui, Cersei si fratii sai Jaime cel frumos si viteaz si piticul slut Tyrion. Concomitent ni se serveste povestea lui Dany, sora adevaratului mostenitor al tronului, care devine interesanta doar la finalul romanului, cand ”cloceste” in foc niste oua de dragon si se procopseste cu trei dragoni mititei pe post de copii si speranta de recuperare a tronului.

Cea mai deosebita parte a romanului este povestea Zidului, o constructie de 200 de metri inaltime ridicata in vechime, in Nord, inca nu e clar pentru ce, insa probabil pentru apararea impotriva ”Celorlalti”. Acesti Ceilalti sunt morti transformati (inca nu ni se dezvaluie procesul magic al transformarii si nici motivul) in creaturi ca de gheata, cu ochi albastri ca cerul si, evident, puterea de a baga o spaima infinita in tot ce misca. Zidul este pazit de o organizatie de cavaleri numita Rondul de Noapte, cu reguli extrem de severe pentru membri.

O alta parte foarte frumoasa este povestea lupilor stravechi gasiti de clanul Stark atunci cand erau pui, fiecaruia revenindu-i cate unul si devenind cel mai strasnic prieten si aparator al fiecaruia.

Tyrion e de departe cel mai simpatic, uman si atasant (pana acum) personaj al seriei, secondat de Jon, bastardul clanului Stark si de Arya Stark, fetita bataioasa si smintita. Insa asa cum mai comentam pe undeva, aceasta mi se pare slabiciunea seriei lui Martin: nu-i pasa de personajele lui. Nu inteleg cum de s-au grabit diversi sa proclame detronarea lui Tolkien prin Cantec de gheata si foc, n-are nicio legatura. Martin este atat de distant si se joaca in asemenea hal cu soarta bietilor eroi, in mod atat de neasteptat si de stupid uneori, incat nu ai cum sa te mai legi de nimeni si de nimic. Gandalf a ”murit” eroic, frumos, cu sens in lupta cu Balrog-ul si tot am fost devastata si l-am blestemat pe Tolkien pana a reaparut. Martin il ucide pe dreptul si bravul (e adevarat, cam lipsit de haz) Eddard Stark total aiurea. Face la fel cu Drogo, khal-ul Dothraki al lui Dany, care era chiar misto, reprezenta o lume cu potential, diferita de restul, cu alte valori - carora le distruge astfel orice viitor. Iti taie apetitul sa tii la oricine din saga, chiar daca nu-i ucide direct – le ataseaza trasaturi enervante, ii pune sa ia decizii aberante, le dezvaluie slabiciuni rusinoase.

Mi se va raspunde, poate, ca asa e de fapt in viata, astia sunt oamenii cu adevarat, bla-bla. OK, dar eu citesc o saga fantasy, vreau o poveste! Vreau sa cred in ceva! Si Harry Potter face greseli, e un baietel normal, dar te prapadesti dupa el. Si Frodo e un hobbit amarat, dar vrei sa-l vezi distrugand dracului inelul ala, ”tii” cu el! La Martin nu poti sa tii cu nimeni, ca parca stie, te pandeste de dupa colt cand incepi sa te atasezi de vreun personaj si mi ti-l tavaleste de nu se vede, asta daca ai noroc si nu-i crapa teasta…

Cam atat deocamdata, urmeaza in curand impresiile despre al doilea roman, desi cred ca nu voi mai aduce mari noutati, e destul de in linie cu primul. Mai lent si mai intortochiat putin. Desi citesc cu placere seria, mi se pare o mare exagerare, datorita celor de mai sus, sa fie comparata cu capodoperele lui Tolkien. Ii lipsesc doua ingrediente principale: scopul (acolo se salva lumea sau nu, aici se bat unii intre ei ca chiorii si nu te poti hotari cine ar fi mai bine sa castige) si personajele. Fara asta…ma scuzati, dar nu se poate vorbi nici macar de un succes in materie de fantasy.