Metropolis

STAPANUL CANTECELOR
Orson Scott Card
Nemira, 2008. Trad. Mihai-Dan Pavelescu

Mi-am facut cadou de Craciun Stapanul cantecelor, alaturi de Istoria… lui Manolescu. Bune cadouri, multumesc frumos Mosului din mine:) Si pentru ca mi-am uitat la Carturesti sacosa proprie de acasa cu ‘Copiii mintii’ in curs de lectura si inca n-am ajuns s-o recuperez, m-am si apucat de cele de mai sus in paralel:)

Citisem despre ‘Stapanul cantecelor’ ca este primul roman al lui Card, scris inainte de saga lui Ender si c-ar fi chiar mai bun decat ‘Jocul’, asa ca asteptarile erau destul de mari, in ciuda convingerii mele ca e foarte putin probabil sa fie asa.

Convingerea mi s-a confirmat. Desi mi-a placut foarte mult ideea ‘Stapanului’, parerea mea este ca nici macar nu se apropie de Ender ca valoare, desi este un SF foarte bun si extrem de…poetic, in stilul inconfundabil al lui Card. Este sigur un must-read pentru amatorii genului, dar n-avem ce face daca ‘Jocul’ e o capodopera:) Stapanul nu este la fel de legat, mi s-a parut inegal, chiar usor plicticos si previzibil pe alocuri.

Omenirea peste cateva zeci de mii de ani colonizase sute de planete. Pe una dintre ele, Tew, exista stravechea Casa a Cantecelor, un fel de scoala unde anumiti copii sunt adusi (uneori rapiti de langa familiile lor, criteriile de alegere nu sunt foarte clare) si educati sa cante. Iar cantecele lor sunt, de fapt, o modalitate aparte de exprimare a sentimentelor, spunerea de povesti despre sine si ceilalti. Registrul emotiilor exprimate prin cantec este de o forta formidabila - cei mai buni cantareti, Privighetorile, sunt doriti de intreaga planeta, sunt prohibitiv de scumpi, iar Casa Cantecelor are si dreptul de a decide daca o persoana merita sa aiba o Privighetoare sau nu. E un privilegiu menit numai celor al caror suflet are o anumita calitate.

Imparatul omenirii, cumplitul Mikal, cere o Privighetoare, iar Stapanul Cantecelor din Camera Inalta (conducatorul Casei) de la vremea respectiva, impreuna cu viitoarea sa succesoare, decid, cantand pentru a vedea emotiile oglindite in sufletul imparatului, ca merita sa aiba una, in ciuda faptului ca Mikal savarsise crime nenumarate in trecut, pana a ajuns la unirea si pacificarea imperiului. Incepe cautarea copilului potrivit pentru aceasta asociere, iar Esste, noua Stapana a Casei, reuseste dupa zeci de ani sa-l identifice pe Ansset, candidatul ideal.

Romanul este, de aici, saga lui Ansset, Privighetoarea lui Mikal. O saga despre controlul celorlalti prin manipularea sentimentelor si toata seria de inaltari si distrugeri interioare ce decurg firesc de aici. Foarte, foarte frumos si total deosebit, ca idee, de ceea ce am citit pana acum - desi se poate spune ca acel Control detinut de cei din Casa Cantecelor e asemanator celui dobandit prin educatia Bene Gesserit. Nu mai povestesc altceva, e de citit:)

Card a fost destul de curajos, avand in vedere ca romanul este publicat in 1978, abordand, printre altele, tema iubirii homosexuale dintr-o perspectiva ‘normala’ si atragatoare. Habotnicii vor fi cu siguranta oripilati, insa mie acest aspect mi s-a parut pur si simplu frumos, simplu si impresionant, la fel ca Brokeback Mountain. Iar aceasta nu este unica perspectiva inedita deschisa de Card in roman: rescrie sentimentul matern si pe cel patern, de exemplu, si pune sub semnul intrebarii foarte multe prejudecati. Cantecele Privighetorii deschid cai nebanuite in sine si ceilalti.

Daca l-ai citit deja pe Card, Stapanul poate reprezenta o mica dezamagire, dar pentru cei ce n-au facut-o, cred ca devine repede evident ca asista la debutul unui mare scriitor. Are o relatie speciala cu lumea copilariei, evidenta si aici, ca si in saga lui Ender. Puterea de patrundere in mintile copiilor si dexteritatea cu care intuieste reflexia actiunilor si sentimentelor acestora in adulti sunt atuuri pe care le-am intalnit foarte rar in alte parti.

Recomand cu mare drag Stapanul, in ciuda micilor defecte cu care nu suntem obisnuiti la Card.