Metropolis

Cartea scriitoarei britanice Zadie Smith este unul dintre cele mai discutate debuturi in literatura de fictiune din ultimii ani. Publicat cand autoarea avea 25 de ani (acum are 32) romanul a fost incununat cu numeroase premii si pe buna dreptate. O simpla enumerare a problemelor contemporane tratate de Zadie Smith ar alcatui ea insasi paginile unui alt roman. Fiecare personaj  incearca sa isi gaseasca locul in viata si, in acelasi timp, sa isi mentina “in simtire” radacinile, originile incerte si supuse tendintelor de asimilare culturala.

Desi, de multe ori, avatarurile sunt refuzate, transformarile se petrec pe nesimtite. In cazul musulmanului Samad Iqbal prima transformare se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial, atunci cand il intalneste pe britanicul Archibald Jones caruia ii tine discursuri nesfarsite si iterative cu privire la nobila lui origine, urmas al revolutionarului indian Mangal Pande.

Archibald Jones este insa departe de trasaturile revolutionare ale prietenului bengalez. In pasivitatea lui incearca sa se sinucida fiind salvat de un alt musulman. Trecand peste tenativa de sinucidere Archibald o cunoaste in aceeasi seara pe viitoarea lui sotie, jamaicana Clara. Lui Samad Iqbal Allah i-o scoate in cale pe Alsana cu care va avea doi copii reprezentand doua directii de europenizare diferite: pe Millat, rebel, consumator de droguri si pe Magid, atras de drept si experimente genetice impartasite de mentorul Chalfen.

Cea de-a treia familie “psihanalizata” de catre autoare este familia Chalfen, cea care va fi responsabila de reeducarea lui Millat si Irie ca urmare a unui flagrant organizat in scoala impotriva consumului de droguri. Irie este atrasa de proiectul genetic al savantului Marcus Chalfen, in care vede un mentor, insa se vede pusa in situatia de a ceda rolul de protejata la reintoarcerea lui Magid.

Proiectul Soarecele Viitorului, discursurile fundamentaliste ale lui Samad, rolul femeii in societate, problema imaturitatii, adolescentei, crizele indentitare  sunt disecate de autoare astfel incat divagarea narativa intr-o structura atat de complexa este inevitabila. Iar aceasta divagare imprima un ritm al lecturii care lasa timp de reflectie cititorului si, totodata, sporeste nerabdarea in descoperirea devenirii fiecarui personaj.

Maiestria autoarei in crearea campului de desfaurare a fiecarei transformari se verifica la fiecare traire a personajelor. Totul se intampla la superlativ, la limita dintre fundamentalism si normalitate observata intr-un cadru ofertant care ii da libertate de miscare naratiunii si de gandire cititorului, anticiparea acestuia fiind eliminata din ecuatia lecturii.