Metropolis

1. Swann
Marcel Proust
Leda, 2008. Trad. Radu Cioculescu

Cumva, dupa cum am marturisit in repetate randuri, am atins aceasta varsta matusalemica fara sa fi citit un rand din Proust, unanim aclamat ca genial, revolutionar, unul dintre cei trei mari scriitori ai secolului XX etc. De vina este probabil, pe langa accidentul de a nu-l fi avut în casa la ai mei, inapetenta mea pentru scriitorii francezi dupa ce mi-am chinuit vreun an din viata, in clasa a IX-a, cu tot Balzac-ul, cu Anatole France, Roger Martin du Gard, Saint-Exupery, George Sand si Zola. Cireasa de pe tort au pus-o, prin anul I de facultate, Gide, Malraux si Sartre (i-a publicat RAO atunci, daca va aduceti aminte). Mi-au placut toti asa de tare, ca (excuse my French!) am dat dracului literatura franceza un deceniu. Marii intelectuali chinuiti de angoase…yeah, right…

Ei bine, Proust este cu totul altceva. Chiar daca nu se poate nega ca e relativ dificil de parcurs in secolul 21, dupa ce ne-am obisnuit cu viteza si facilul, Proust mi se pare unic in tot ce am citit pana acum prin abordare si prin puterea de a analiza semnificatia celui mai mic detaliu al sentimentului, al interioritizarii, al calitatilor si structurii memoriei. Sunt tentata sa spun ca era genial. Are cateva pagini care m-au fascinat pur si simplu, cele in care expune sentimentele lui Swann fata de Odette, cand acesta aflase deja exact cine este ea. Rand dupa rand dupa rand ii dezvaluie simturile trezite de fiecare detaliu, de fiecare mica amintire, de fiecare gest si vorba a ei, legaturile facute de creier, pe de o parte, de inima, pe de alta parte, analiza la autoanaliza, ca si cum ai da la o parte fiecare foita a unei cepe. Iar toate aceste ganduri expuse sunt de o asemenea sinceritate si exactitate, intuitie si precizie, incat te fac sa rosesti si sa te minunezi ca cineva a putut sa aiba si rabdarea si geniul de a citi astfel in adancurile omenescului si capacitatea de a le reda intr-o forma atat de expresiva si atragatoare.

Recunosc si ca, in ciuda frumusetii si sensibilitatii descrierilor Combray-ului si copilariei, miresmelor si gusturilor ce-i trezesc toate acele amintiri, celebrei madlene, inceputul cărtii este o proba de foc. E ca si cum te-ai apuca sa recitesti Sadoveanu, cartile descriptive. Pagini intregi cu sentimentele si amintirile aduse de turla unei biserici. De niste flori albe. De plimbarile prin peisajul rural. Este adevarat ca observatiile au o finete si o acuitate speciala, ca personajele sunt expuse cu o intelegere si o intuitie care si le apropie ca si cand si-ar defila prin fata. Ca bunica este minunata in prospetimea si tineretea ei totala ei lipsa de snobism, opusa celor din jur. Ca trairile copilului sunt fascinante in precizia cu care revin. Dar e greu sa intri in atmosfera, iti trebuie liniste si rabdare. Nu reuseam sa parcurg mai mult de douazeci de pagini odata, de teama de a nu incepe sa citesc pe diagonala.

Sentimentul predominant pe care mi l-a provocat Swann a fost nostalgia, o nostalgie pentru niste vremuri, un stil de a scrie, un stil de a citi literatura care nu vor reveni niciodată. Cred ca “În cautarea timpului pierdut” este cel mai nimerit titlu posibil nu numai pentru ca sintetizeaza excelent intentiile lui Proust, ci si datorita acestei senzatii avute de mine un veac mai tarziu.

In concluzie, ma bucur ca l-am citit, chiar cu intarziere, voi incheia cartea, insa cu o binemeritata pauza intre volume. E o prajitura care trebuie savurata pe indelete, pentru ca altfel risti sa ti se aplece si sa nu-i mai apreciezi farmecul. Mi-as dori sa pot scrie mai mult, mai profund si mai explicit, stiu ca este o extrem de palida si fugara schita pentru un roman atat de mare, complex, deosebit de toate celelalte, insa nici nu ma pricep si nici nu cred ca merita sa va spun altceva decat aceste cateva linii care mie mi s-au parut esentiale in geometria cartii. Pentru ca Proust nu se poate povesti, trebuie simtit. Daca cititi prefata lui Cornel Mihai Ungureanu la aceasta editie veti intelege ce vreau sa spun: este o colectie de filozofisme atat de complicate, ca ti se face parul maciuca. Nu te mai apuci de roman, mare noroc am avut c-am citit-o, ca de obicei, la final. Asa ca-mi ramane sa sper ca v-am transmis inteligibil cateva sentimente si atata tot. Cred ca e tot ce se poate face in absenta textului in sine si intentionez sa si asez cateva citate intr-o insemnare viitoare…

P.S.: Am uitat sa va spun ca, de cand le-am auzit prima data, mi s-au parut fascinante titlurile primelor doua volume. Nu credeti ca suna minunat “Du cotê de chez Swann” si “A l’ombre des jeunes filles en fleur”? Ca un poem…