Metropolis

Zgomot alb
Don DeLillo
Leda, 2007. Trad. Horia-Florian Popescu

Ea tot draga mi-e, dar de carte nu prea stiu ce sa zic, sunt cam nehotarata . . . Tot timpul lecturii am avut senzatia unei traduceri extrem de proaste, insa nu cred ca e vina traducatorului. Mai degraba cred c-am facut o mare greseala cumparandu-mi cartea in romaneste, fiindca e intraductibila. Pur si simplu are fraze intregi care suna ca dracu, nu spun nimic, sunt ciudate si goale. Când am incercat sa le traduc inapoi in englezeste parca-parca mai veneau de-acasa, insa tot nu sunt convinsa ca mi-ar fi plăcut cartea foarte tare, de unde si nehotararea.

Este prima carte a lui DeLillo pe care o citesc, deci umbra erorii si a indoielii trebuie sa ma urmareasca o vreme, insa cred ca stiu deja de ce este considerat un scriitor atat de mare: e intelectual rasat, deci ciudat pentru un american . Toata lumea cade pe spate cand ii citeste intorsaturile de condei si zice: maaaama, nu pricep nici jumate din ce vrea sa spuna, dar ce profund e scriitoru asta! Are exact tipul acela de elitism care ma irita fundamental: ataca marile teme ale degradarii societatii actuale (consumism, mass-media, poluare, destramarea familiei) inventand dialoguri total necredibile intre personaje, utilizand filozofeala la o cafea sau adevaruri “profunde”, fundamentale, rostite de copii de 13 ani. Mi se pare nefiresc, gest de artist ce se vrea neinteles.

Povestea nu-i iese (ei, nici nu intentioneaza, faptele sunt doar un pretext pentru meditatie…), personajele sunt anoste pana la lacrimi, desi le-ar vrea proaspete si agile, amestecand cu gratie adevaruri cu prostii odioase sau clisee. La sfarsitul cartii aveam un gust amar: da, e nasoala frica de moarte, dar de ce ti-au trebuit 300 de pagini intortochiate, pline de pretentii de psihologie fina ce reusesc sa fie numai plicticoase ca sa spui asta? Cum ai putut crea niste vehicule atat de improbabile si de nereusite pentru a-ti transmite mesajul?

Ce ma opreste sa dau un verdict defavorabil definitiv este, cum spuneam mai sus, faptul de a n-o fi citit in original. Sunt pur si simplu convinsa ca e altă carte, nu stiu de ce!

Romanul prezinta un peisaj familial si social total nefiresc, nefiresc prin reactii si va rog sa ma credeti ca nu e de vina faptul ca n-as avea eu suficiente informatii despre mediul american actual. Nu, pur si simplu se bazeaza in totalitate pe niste reactii verbale sau ganduri care n-au pic de acoperire in lumea reala. E ca si cum persoanjele nu sunt oameni, ci niste caricaturi seci carora le dicteaza un destept niste profunzimi si pe care-i misca acelasi deştept din sfori. Da, mesajul e valabil, da, lumea e trista si amenintatoare, psihologia noastra fragila si failibila, umanitatea e slaba, e neputincioasa in fata amenintarii mortii mai ales, dar si a amenintarii societatii false si non-valorizante in care traim. Insa modalitatea de transmitere a acestui mesaj mi s-a parut total nesatisfacatoare, nefireasca, dispretuitoare. Impresia mea este ca DeLillo nu face literatura pentru cititor, ci asa, de dragul faptului ca detine niste adevaruri pe care binevoieste sa ni le dea si noua. Exact asta e cuvantul, binevoieste, nu simte nevoia, nu-si doreste, c-atunci s-ar fi stresat mai tare sa ne atraga…

Sper sa-l redescopar pe acest scriitor altfel, in primul rand (stiu ca ma repet) in limba materna. Trecand prin experienta acestei carti… mai ca nu l-as recomanda nimănui.