Metropolis

Supleantul
Petru Popescu
Curtea Veche, 2009

Ah, si ce m-am bucurat la targ cand am vazut cartea asta! Ca multi dintre voi, probabil, n-am citit nimic din ce a scris Petru Popescu dupa fuga in America, desi stiam ca si-a continuat cariera acolo, insa ramasesem fascinata de minunatele sale romane Prins si Dulce ca mierea e glontul patriei. Poate c-o fi fost de vina si contextul in care le-am citit (inainte de 89), insa pentru mine PP era un etalon, reprezenta o voce total deosebita, proaspata, vie, un alt mod de a face literatura decat alesesera majoritatea confratilor sai de la vremea respectiva. Nu tu parabole pretentioase, scrieri cu miza de nu stiu cum – ci un fel de realism cu o “metafizica” de bun gust, ce te atragea prin simplitate si eleganta demonstratiei.

In consecinta m-am repezit sa-i iau noul roman, primul scris in romaneste dupa atata vreme, ca insetatul dupa (douazeci de ani de) plimbare prin desert. Ce uriasa dezamagire! Ce prostie de carte! Ce pacat ca Petru Popescu a ales sa lase in urma lui un gust atat de amar! De acum nu voi mai putea sa-l reasez pe piedestal, ba dimpotriva, imi pun intrebarea daca nu cumva am gresit in aprecierea celorlalte carti ale sale…

Supleantul este povestea de dragoste dintre Popescu si fiica puterii, Zoia Ceausescu, ce a avut drept consecinta fuga lui in America. O incercare penibila, scrisa prost si neglijent (are inclusiv dezacorduri si fraze fara sens) de a prezenta inalta constiinta a lui Petru Popescu – in ciuda evidentei atractii catre fata, care este infatisata frumos, si a tentatiilor puterii oferite de pozitia in care se afla ca amant al ei, el alege sa renunte, sa fuga, pentru a-si pastra libertatea interioara. Pentru a condamna, astfel, regimul odios la care-i supuneau parintii fetei pe romani. Yeah, right… Ar fi fost un subiect minunat, o sansa extraordinara de a aduce romanilor o poveste care-i interesa in cel mai inalt grad (cu totii eram avizi de barfele, smenurile, susanelele de la nivel inalt in lumea ciocoilor puterii comuniste), insa Petru Popescu o face, din pacate, exact la acest nivel – de barfa de budoar. Literar vorbind cartea este nula, in ciuda evidentelor incercari ale scriitorului de a inalta, de a ne emotiona, de a ne transmite starea lui.

Cred ca Popescu a fost total negativ influentat de creative writing-ul american, de scenarita. Toata cartea e presarata de momente voit cinematografice, insa pline de clisee de esenta americana, hollywoodyana, care falsifica, din pacate, povestea, si o fac si necredibila si ridicola. Ridicola pentru ca, bietul de el, nu se poate abtine sa se puna in permanenta in lumina reflectoarelor, atragandu-ne atentia asupra superioritatii lui evidente in comparatie cu lumea in mijlocul careia traia. Ne prezinta, ca un reporter, momente, scene, insa actul reflectiei, contemplarea interioara, viata personajului, practic, lipsesc cu desavarsire. Eroul face ceea ce trebuie, insa nu te intereseaza, ca e prea cusut cu ata alba. Si lipseste exact ceea ce dadea atata valoare celorlalte carti ale sale – autoironia, perspectiva profunda.

Sunt atat de suparata pe el, incat poate exagerez demonstratia. Insa mi s-a parut ca a regresat enorm, parca s-a automistificat in timpul traiului bun din vest, a pierdut tot ceea ce-l facea, atunci cand traia aici, o valoare. In loc sa incerce sa creeze literar, o lume, el creeaza un scenariu pentru actorul principal, el insusi, pe care-l idolatrizeaza gratuit, ca si cum ar scrie o oda pentru Bruce Willis.

Domnule Popescu, ce bine ar fi fost daca ramaneati la Prins si Dulce ca mierea… Si amintirea mea ar fi ramas mai dulce, dar asta e mai putin important, ar fi ramas nepatata si graitoare. Am exact acelasi sentiment de amaraciune si revolta pe care l-am avut cand am citit cartile scrise dupa revolutie de Ileana Vulpescu. Cu toata perfectiunea personajului principal, care ma cam calca pe nervi, imi placuse Arta conversatiei (nici Saruta pamantul acesta nu e deloc rea), iar Arta compromisului et alia scrise dupa m-au ingretosat.

Of, of, of… de ce nu v-oti abtine voi la batranete… Cartea asta pare scrisa de suplinitorul domnului Petru Popescu, un suplinitor ce se cazneste sa vopseasca in tuse groase un desen rafinat pe care maestrul il reusea din cateva trasaturi de penel.