Metropolis

Supleantul
Petru Popescu
Curtea Veche, 2009

Ah, si ce m-am bucurat la targ cand am vazut cartea asta! Ca multi dintre voi, probabil, n-am citit nimic din ce a scris Petru Popescu dupa fuga in America, desi stiam ca si-a continuat cariera acolo, insa ramasesem fascinata de minunatele sale romane Prins si Dulce ca mierea e glontul patriei. Poate c-o fi fost de vina si contextul in care le-am citit (inainte de 89), insa pentru mine PP era un etalon, reprezenta o voce total deosebita, proaspata, vie, un alt mod de a face literatura decat alesesera majoritatea confratilor sai de la vremea respectiva. Nu tu parabole pretentioase, scrieri cu miza de nu stiu cum – ci un fel de realism cu o “metafizica” de bun gust, ce te atragea prin simplitate si eleganta demonstratiei. Citeste tot articolul »

Criza spiritului american
Allan Bloom
Humanitas, 2006. Trad. si note Mona Antohi

Imi simt limitarea si inadecvarea limbajului pentru insemnarea asta si ma intristez. Nu stiti cat de mult mi-as dori sa exprim precis si complet sentimentele pe care mi le-a trezit (readus) cartea lui Bloom si ce frustrant e ca-mi dau seama ca nu se poate…

Asa, ma pusei din nou pe scris dupa o pauza de o zi, intre timp am ajuns la Viena si nu mai am caractere romanesti, ma scuzati. Citeste tot articolul »

Masurarea lumii
Daniel Kehlmann
Humanitas, 2007. Trad. Corina Bernic

Scriitorul a fost salutat de The Telegraph, pentru acest roman, cu fraza ,,Soarta lui Kehlmann este sa devina marele prozator german pe care lumea se saturase sa-l mai astepte”. Mie mi se pare nitica exagerare pe-aici, dar astept sa vad ce mai scrie el, ce mai citesc eu. Asta e un semn bun, ca vreau sa continuu sa-l citesc, insa nu m-a impresionat in aceeasi masura in care a facut-o cu dragos c, de exemplu.

Masurarea lumii este o delicioasa punere in scena, in paralel, a vietilor lui Alexander von Humboldt, mare explorator si a celebrului matematician Gauß, amandoi mai nemti decat prevede legea Citeste tot articolul »

Zgomot alb
Don DeLillo
Leda, 2007. Trad. Horia-Florian Popescu

Ea tot draga mi-e, dar de carte nu prea stiu ce sa zic, sunt cam nehotarata . . . Tot timpul lecturii am avut senzatia unei traduceri extrem de proaste, insa nu cred ca e vina traducatorului. Mai degraba cred c-am facut o mare greseala cumparandu-mi cartea in romaneste, fiindca e intraductibila. Pur si simplu are fraze intregi care suna ca dracu, nu spun nimic, sunt ciudate si goale. Când am incercat sa le traduc inapoi in englezeste parca-parca mai veneau de-acasa, insa tot nu sunt convinsa ca mi-ar fi plăcut cartea foarte tare, de unde si nehotararea. Citeste tot articolul »

Accidentul si Orasul cu salcami
Autor: Mihail Sebastian
Colectiile Adevarul, 2009

Mi-am cumparat cartea pe drum spre metrou, fiindca, atipic, imi uitasem lectura curenta acasa si nu suport sa ma transport prin Bucuresti fara sa citesc, e total deprimant. Citisem Accidentul prin liceu, nici nu mai tineam minte bine despre ce e vorba in afara de munti si zapada.

Ce m-a uimit la ea se vede in titlu, stilul lui Sebastian nu mi se pare exceptional fata de altii din epoca si povestea este asa, usor romantioasa, cam pentru fete de liceu care suspina pe la colturi. Iubiri neimpartasite, vechea drama a pasiunii extraconjugale pentru un individ dintr-o clasa sociala inferioara ce scandalizeaza familia, demimondena fara suflet contra fetei bune etcetera. Citeste tot articolul »

Pictor de razboi
Arturo Perez-Reverte
Polirom, 2008. Trad. Ileana Scipione

Imi era dor de spaniol si mi-am adus aminte ca mai am o ultima carte de-a lui in teancul urias de necitite. Deja vorbim de mai mult de doua saptamani in urma, nu m-am mai invrednicit sa scriu nimic din motive de preumblari, mici incercari de vacanta.

Pictor de razboi este o surpriza pentru cititorii de Reverte. Poate cea mai profunda si cu cea mai mare miza carte a lui de pana acum, distiland experienta lui de jurnalist in zone conflictuale (printre altele a venit si la Bucuresti imediat dupa 21 decembrie 1989). O fata a naturii umane pe care nu doream neaparat s-o cunosc, o propunere de explicatie pentru cruzimea si rautatea din noi pe care nu stiu daca vreau s-o accept: insasi inteligenta. Citeste tot articolul »

Urzeala tronurilor
George R.R. Martin
Nemira, 2007. Trad. Silviu Genescu

Desi imi era cunoscut numele de foarte multa vreme, nu citisem decat splendida povestire Regii nisipurilor de Martin inainte de a ma apuca de seria fantasy Cantec de gheata si foc. Regii e socanta, mi-o si imaginez ecranizata, insa presupun ca, daca ar fi facuta cu talent, n-ar mai dormi niciun spectator al filmului o buna bucata de vreme – este absolut inspaimantatoare! Stephen King joaca in liga de pustani prin comparatie.

Urzeala tronurilor este prima carte dintr-o serie care inteleg ca va avea cel putin cinci parti (a cincea inca nu a fost finalizata de scriitor, a patra inca nu a fost tradusa in romaneste). Mie mi se pare destul de ”addictive”, dovada ca sunt deja la al doilea volum din a doua carte, Inclestarea regilor si mi-am comandat-o pe a treia, Iuresul sabiilor, in speranta ca va sosi inainte de scurta mea vacanta de o saptamana, ce incepe vineri seara. Citeste tot articolul »

1. Swann
Marcel Proust
Leda, 2008. Trad. Radu Cioculescu

Cumva, dupa cum am marturisit in repetate randuri, am atins aceasta varsta matusalemica fara sa fi citit un rand din Proust, unanim aclamat ca genial, revolutionar, unul dintre cei trei mari scriitori ai secolului XX etc. De vina este probabil, pe langa accidentul de a nu-l fi avut în casa la ai mei, inapetenta mea pentru scriitorii francezi dupa ce mi-am chinuit vreun an din viata, in clasa a IX-a, cu tot Balzac-ul, cu Anatole France, Roger Martin du Gard, Saint-Exupery, George Sand si Zola. Cireasa de pe tort au pus-o, prin anul I de facultate, Gide, Malraux si Sartre (i-a publicat RAO atunci, daca va aduceti aminte). Mi-au placut toti asa de tare, ca (excuse my French!) am dat dracului literatura franceza un deceniu. Marii intelectuali chinuiti de angoase…yeah, right… Citeste tot articolul »

Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice
Andrei Makine
Humanitas, 2008. Trad. din franceza Ileana Cantuniari

Romanul a reprezentat debutul lui Makine, rus emigrat in Franta in 1987, la aproape 30 de ani. Mai citisem in mod sigur de el Femeia care astepta, imi placuse – avea o muzica interioara remarcabila. Apoi am citit “Iubirea omeneasca”, si m-a impresionat teribil. Nu mai tin minte absolut nimic din ea, însa…ciudat, nu?

Cu aceasta carte se pare ca Makine i-a cucerit in mod irevocabil pe francezi, dupa vremuri de o crunta mizerie (a locuit intr-un cavou din Père Lachaise!). Nici n-avea cum sa n-o faca, subiectul este incendiar, se potrivea perfect in peisaj in 1990, cand a reusit sa publice, iar stilul lui, desi s-a cizelat mult ulterior, este foarte atragator si cursiv. Makine, ca multi dintre compatriotii sai, este un impecabil povestitor.

Cartea de fata, o spun fara nicio ezitare, este comerciala. Talentat si inteligent, rusul a inteles Citeste tot articolul »

ROMANI DEJA DESTEPTI
Danut Ungureanu
Casa de editura MediaOn, 2007

. . . ca eu asa am facut (va rog, inventati-mi un alt mijloc de transport spre birou, o sa ucid intr-o dimineata marea aia de oameni care schimba metroul la Unirii!) si doamnele respectabile cu frizura tip sarmalutze au conchis alaturi de vecinii lor de scaun - pusti lucratori la call centerele din Pipera cu aspiratii de cariera ca un punct intermediar in drumul spre inalta societate materializata in bani de Fratelli si Bamboo - ca am nevoie de un psihiatru sau de o internare pe termen nelimitat la popularul spital din Berceni, in mijlocul unor domni simpatici cu manecutele un pic mai lungi… Cu alte cuvinte, am ras in hohote, in cascade, pe toate tonalitatile posibile, intr-un dispret total fata de problemele (desigur majore) ale cetatenilor din jurul meu. Nu mi s-a mai intamplat asa ceva de la Bill Bryson cu ale sale Notes from A Small Island si, in afara de Bryson, mai sunt numai doi insi care au avut asemenea efect asupra mea: insul Eco, cu Pliculetul Minervei, si micul monstrulet Twain. Citeste tot articolul »

DUNE. CASA HARKONNEN si CASA CORRINO
Brian Herbert si Kevin J. Anderson
Millenium, 2008.
Trad. Cristina si Stefan Ghidoveanu

Am reusit sa trec linia de sosire dupa maratonul celor trei case:) Cred ca au spre 2000 de pagini combinate, asa ca e o victorie in doua saptamani, trebuie sa recunoasteti. Si nu numai o victorie, ci si o dovada ca mi-au placut, altfel cine stie cat ma lungeam si daca le terminam.

Mi-a mai scazut un pic entuziasmul (asa se intampla cand e inflatie de bine:) dupa Harkonnen si inca un pic dupa Corrino. Totusi, sunt carti care nu pot fi ratate de cineva care s-a indragostit de Dune, pentru ca sunt foarte in regula.

Ambele continua istoria ducelui Leto si a imperiului condus de Shaddam Corrino, fara nicio insistenta deosebita asupra vreunui fir anume, la fel ca in Atreides si se incheie cu nasterea lui Paul si revenirea lui Leto si a Jessicai pe Caladan dupa o gramada de aventuri. Citeste tot articolul »

DUNE. CASA ATREIDES
Brian Herbert, Kevin J. Anderson
Millennium Press, 2007. Trad. Silviu Genescu si Mircea Pricajan

In sfarsit, am cele trei carti, Atreides, Harkonnen si Corrino! Multumiri lui HNU pentru ele, le-am primit in regula prin curier. Ma chinui sa le cumpar de ani de zile. Vroiam sa mi le iau in original, dar am uitat cumva de fiecare data cand am facut comanda pe Amazon, apoi le-am vazut in romaneste, dar am zis lasa, mai bine in original si tot asa.

Am pus titlul insemnarii “neasteptat” fiindca mie prequel-urile, sequel-urile si d-astea nu prea mi-au placut. Vezi Saga umbrelor a lui Card, care, cu o exceptie, mi s-a parut o uriasa prostie. Si Dune mi se pare inegala, iar Canonicatul m-a dezamagit ingrozitor. Ei bine, Casa Atreides (si Harkonnen, pe care o citesc acum) mi-a placut la nebunie! Poate fiindca imi era tare dor de lumea Dune? Nu stiu, insa cei doi au facut o treaba tare buna - probabil pe baza insemnarilor lui Herbert tatal. Citeste tot articolul »

MICUL DEJUN AL CAMPIONILOR
Kurt Vonnegut
Polirom, 2008. Trad. Carmen Patac

Nu pot spune ca Micul dejun m-a transformat intr-un mai mare fan Vonnegut, mi-a placut mult mai tare Abatorul cinci. Si cred ca sunt mult prea optimista si prea sentimentaloida ca sa ajung vreodata sa ma indragostesc de Vonnegut cu adevarat. Îi gust pe deplin sarcasmul, realizez valoarea pe care o are, unicitatea în peisajul literar american şi nu numai. Însă mă cam doare Vonnegut, mi se pare înspăimântător de cinic.

Iar Micul dejun al campionilor este mai…dezlânată într-un fel decât Abatorul. Face un mişto teribil de mai toate simbolurile americane, de la drapel la untul de arahide, acuză tranşant şi violent nu numai stilul de viaţă, ci şi mai toate marile momente şi marile figuri ale istoriei americane - în fine, cred că a fost destul de greu de înghiţit de mulţi. Dar nu asta mi s-a părut deranjant, ci faptul că este greu de urmărit. E parcă prea mult de expus prin intermediul unei poveşti care nu se leagă. Citeste tot articolul »

DUNE
Frank Herbert
Nemira, 1992. Trad. Ion Doru Brana

Desigur ca a fost a nu stiu cata recitire (si de data asta m-am oprit numai la ea, nu am reluat intreaga serie), insa mi se facuse dor tare! Intervalul a fost maricel, patru sau cinci ani - nu luasem cartea la viena, deci pot spune cu mana pe inima ca intrasem in dune-sevraj. Am inceput-o luni seara, marti am avut alte treburi, miercuri la fel pana pe la zece jumate, asa c-am stat pana la 1:30 a.m. s-o termin. Ceea ce m-a facut sa adorm joi seara in avion, de epuizare, cu toate ca aveam in brate Lumea lui Garp.

La fel cum am scris si despre Harry Potter si cum as scrie despre Lord of the Rings, sunt periculos de aproape de intoleranta fata de cei carora nu le place cartea asta. Nu pot sa-mi imaginez cum e sa nu te indragostesti de Paul Atreides si sa nu regreti un pic, desi mut de admiratie, transformarea lui in Paul Muad´dib. Cum e sa nu te treaca fiorii la intalnirea cu civilizatia fremena si viermii de nisip de pe Arrakis. Sa nu ramai uimit de puterea mintii scriitorului care a inventat organizatia Bene Gesserit, scopul ei, Kwizatz Haderach, sau modul in care aceasta manipuleaza istoria folosindu-se in egala masura de religie si genetica.
Citeste tot articolul »

STAPANUL CANTECELOR
Orson Scott Card
Nemira, 2008. Trad. Mihai-Dan Pavelescu

Mi-am facut cadou de Craciun Stapanul cantecelor, alaturi de Istoria… lui Manolescu. Bune cadouri, multumesc frumos Mosului din mine:) Si pentru ca mi-am uitat la Carturesti sacosa proprie de acasa cu ‘Copiii mintii’ in curs de lectura si inca n-am ajuns s-o recuperez, m-am si apucat de cele de mai sus in paralel:)

Citisem despre ‘Stapanul cantecelor’ ca este primul roman al lui Card, scris inainte de saga lui Ender si c-ar fi chiar mai bun decat ‘Jocul’, asa ca asteptarile erau destul de mari, in ciuda convingerii mele ca e foarte putin probabil sa fie asa.

Convingerea mi s-a confirmat. Desi mi-a placut foarte mult ideea ‘Stapanului’, parerea mea este ca nici macar nu se apropie de Ender ca valoare, desi este un SF foarte bun si extrem de…poetic, in stilul inconfundabil al lui Card. Este sigur un must-read pentru amatorii genului, dar n-avem ce face daca ‘Jocul’ e o capodopera:) Stapanul nu este la fel de legat, mi s-a parut inegal, chiar usor plicticos si previzibil pe alocuri. Citeste tot articolul »

THE KITE RUNNER
(Vanatorii de zmeie)
Khaled Hosseini

Acum ceva mai multa vreme in urma am dat de cartea asta pe Amazon, fiindca era best-seller sau asa ceva si ti-o bagau sub nas. Am citit ceva desprea ea, hm, americani impresionabili de povesti afgane, mi-am zis, si n-am comandat-o. Insa acum doua-trei saptamani mi-a povestit o prietena ca a impresionat-o foarte tare, asa ca m-am hotarat sa mi-o cumpar de la Viena weekendul trecut. Habar n-aveam ca s-a tradus si in romaneste, am aflat aseara. Intre timp am pierdut-o prin casa, asa ca nici nu stiu de la ce editura e…

Khaled Hosseini a scris, dupa succesul formidabil al acestui alergator de zmeie, un al doilea roman, numit A Thousand Splendid Suns. Ei bine, imi dau cu pumnii in cap ca nu mi l-am cumparat, desi am ezitat mult cu el in mana la tejghea la Thalia. Pana la urma mi-am luat Adiga cu White Tiger si m-am potolit, deja cheltuisem o tona de bani.

Mi-a placut extraordinar de tare! E clar numarul unu al meu pe 2009, daca nu cumva si pe o bucata de 2008…

Citeste tot articolul »

MEMORIILE LUI HADRIAN
Marguerite Yourcenar
Humanitas, 2006. Trad. Mihai Gramatopol

Da, cu asta ar fi trebuit sa incep. De Marguerite Yourcenar adica. Multi bloggeri mi-au spus ca e extraordinara si m-au indemnat catre ea de cand am scris insemnarea despre prima carte citita de ea, cu trei povestiri - nu ma impresionase cine stie ce.

Acum sunt foarte impresionata, aproape socata, si mi-e greu sa scriu ceva inteligibil despre cartea in sine. Imagineaza-ti, asa cum spune Ioana Parvulescu pe coperta patru, ca esti destinatarul unei scrisori de la imparatul roman Hadrian, care-ti destainuie in prag de moarte intreaga lui viata, intreaga lui filozofie de viata. Fascinant? Ha! Asta nu-i nimic! Nu e numai o fresca istorica interesanta, documentata etc. Mai trebuie sa-ti pui imaginatia sa inteleaga si ca acest imparat Hadrian este de o profunzime colosala. Ca pe fiecare pagina ‘descoperi comori’ de gandire, de intelegere a naturii umane, de stiinta a descrierii, de exprimare a sentimentelor. Viata lui este, firesc, povestea unei lupte pierdute, dar esecul nu este doar acceptat cu calm si resemnare, ci este disecat cu precizie chirurgicala, intors pe toate fetele si transformat, dupa mine, prin inteligenta si atitudine, intr-o frumoasa victorie a ratiunii si umanitatii.

Citeste tot articolul »

ECSTASY
Ryu Murakami
Polirom, 2007. Trad. Mihaela Butnariu

Prima parte

Inca n-am terminat cartea, mai am vreo 175 de pagini din 325, insa nu m-am putut abtine. Este extraordinara! Gata, incerc sa temperez entuziasmul, ca altfel epuizez superlativele in doua randuri si ma duc sa ma culc (sau sa muncesc, ma rog). Aseara am sorbit pur si simplu doua sute de pagini - ma enerva cand trebuia sa-mi iau apa sau sa merg la baie, mi-am pus tigarile, scrumiera si bricheta astfel incat sa le gasesc fara sa-mi desprind ochii de pe carte si m-am oprit de doua ori sa dau telefoane entuziaste (cu subiectul Ecstasy, evident) in Romania. Daca n-as fi fost moarta de oboseala, cu siguranta as fi terminat-o, iar de cand am venit la birou sunt un car de nervi ca mai e lume prin preajma si nu pot scoate volumul (mai are si coperta ciclam!) din poseta.

Povestea din Ecstasy, spre deosebire de “Albastru…”, este chiar o poveste, nu o insiruire aleatorie de orgii. Parca Ryu si-ar fi antrenat creierul, si-ar fi facut mana, iar acum vine sa ne arate ca, pe aceleasi coordonate ale autodistrugerii si goanei demente dupa limitele absolute ale simtirii unei fiinte umane, el poate sa creeze un mare roman (vorbesc serios, mare, clasic, de neuitat) de o forta absolut bulversanta.

Citeste tot articolul »

De la inceput marturisesc spaima teribila ce m-a incercat inainte de a ma apuca de Teodosie. Si mai adaug la asta spaima si mai teribila (!) de a scrie despre carte. Ok, atunci taci! ar trebui sa-mi zica lumea!:) Nu voi, nu poci pentru ca sa ma abtin…

Ca sa dovedesc prima spaima, este suficient sa spun c-am citit 4 sau 5 alte carti din teancul cumparat de la Polirom acum doua luni, si adus la Viena acum o luna, inainte de a pune, sfios, mana pe romanul lui Razvan Radulescu. Toate opiniile pe care le vazusem eu prin cronici si toate insemnarile despre carte de pe bloguri erau aproape superlative. Luciat, care are de departe mai mare influenta asupra mea decat criticii:) are si ea nu superlative, ci hiper-superlative, mega-laude la adresa ei. Bine, bine, si eu ce ma fac? Fin’ca: 1. mie cele cateva carti postmoderniste citite nu mi-au placut mai deloc; 2. fantasy-ul nu ma atrage decat in masura in care povestea e impecabila; 3. personajele “teodosiene” insiruite de luciat m-au facut sa zambesc nitzel si sa fug de carte dup-aia ca dracu’ de tamaie…
Citeste tot articolul »

Incerca sa il faca sa isi schimbe gandul. Ii spuse ca dragostea era un sentiment impotriva naturii, candamnand doi necunoscuti la o dependenta meschina si nesanatoasa, cu atat mai efemera, cu cat e mai intensa.

Departe de a fi o carte exceptionala, “Despre dragoste si alti demoni” scrisa de Gabriel Garcia Marquez este exact cartea la care ma asteptam. Povestea simpla si totusi complicata a iubirii ce se aprinde din nimic si a demonilor ce vin odata cu ea. Demoni care aduc si sfarsitul unui vis. De ce se ajunge ca nebunia sa se intrepatrunda cu dragostea? De ce iubirea este cea care invinge barierele credintei si alunga demonii necredintei? Cum reuseste sa aduca fericire chiar si in locurile cele mai intunecate?… Sunt doar cateva intrebari la care autorul raspunde prin intermediul unei povesti tragice.

Cand un legamant e incalcat sunt sanse foarte mici ca tragediile sa nu apara… Iar cand dragostea e prezenta nimic nu mai conteaza atat de mult. Cate sanse sunt sa gasesti intr-o viata acea persoana care sa te schimbe? Cate sanse sunt sa te descoperi pe tine, cu totul altul prin ochii altei persoane?

Dragostea nu vine niciodata singura, vine cu demonii ei pe care, vrem sau nu, trebuie sa ii infrutam. Uneori reusim, alteori nu! De cele mai multe ori ei sunt amagirea care nu ne lasa sa vedem clar. Insa cred ca ma indepartez de subiect…

“Despre dragoste si alti demoni” - o carte de citit. Nu schimba viata sau modul de a gandi. E o alta poveste. A Sierrei Maria de Todos Los Angeles.

Am terminat Delta lui Venus, a lui Anais Nin si somnul mi-a pierit iremediabil in noaptea de dinaintea acestei postari. Nu, nu e din cauza tulburarilor provocate de povestirile erotice detaliate de autoare de parca totul s-ar desfasura in fata ta, ca intr-un film erotic, ci pentru ca m-am apucat sa citesc Incest imediat de cum am lasat din mana Delta lui Venus. Nu m-am putut desparti usor de Anais Nin. M-am indragostit nu numai de stilul scriitoarei, dar si de personalitatea ei. Si din nou spun nu, nu in sensul erotic al homosexualitatii, ci al spiritului liber care iti daruieste un atom in plus de viata la fiecare nou cuvant al scriitoarei, aparut din text brusc si nerusinat, asa cum apar cele mai tulburatoare pasiuni in viata reala.

Intrucat nu am terminat facultatea de psihologie nu stiu daca ar fi indicat sa recomand cartea celor care sufera de timiditate, de frigiditate, de pudibonderii inutile sau false (poate ca s-ar oripila si mai tare sau poate ar prinde curaj; qui sait?) sau celor care au experimentat deja toate pozitiile si situatile sexuale si vor sa isi imbunatateasca satisfactia venita din aceasta sfera a vietii private prin reinventare sau confirmare.

De un lucru sunt insa sigura: e preferabil sa incepi lectura aceastei carti atunci cand ai deja un partener/a de care te simti atras/a sau macar stapanesti actul seductiei atat de bine incat sa iti permiti ca imaginatia ta imbogatita inevitabil sa prinda contur si in realitate.

Am citit de curand una dintre cartile lui Gabriel Garcia Marquez, o carte pe care nu am lasat-o din mana pana la ultima pagina. Vijelia.
Este o carte care m-a atras intr-un fel ciudat si nu ma pot hotari daca mi-a placut sau nu. As fi vrut sa pot spune ca e una dintre cartile exceptionale ale lui Marquez, insa ramane cumva in umbra celorlalte.

Inca din prima pagina m-am lasat prinsa de vijelia din Macondo – acelasi oras mitic din cartea Un veac de singuratate. Sa fie numele acestui oras acel ceva care m-a atras si m-a facut sa citesc pagina dupa pagina pana la final? Posibil.

Intreaga poveste se invarte in jurul mortii doctorului din sat, a carui existenta in Macondo e privita din trei puncte de vedere, ale celor trei personaje venite din generatii diferite: batranul colonel, fiica sa si nepotul. Acestia indeplinesc ritualul inmormantarii, desi intregul sat se impotriveste. Cele trei monologuri recreaza viata doctorului, evocand in acelasi timp “vijelia” pe care compania bananiera o lasa in urma sa. Citeste tot articolul »

Somnul ratiunii naste monstri si face loc capriciilor! Aceasta este sintagma care mi-a atras atentia in momentul in care am deschis cartea. Sau poate faptul ca era vorba despre Goya, despre Spania, m-a facut sa o citesc. O carte destul de stufoasa, dar pe care nu am putut sa o las din mana pana la final.

Intreaga Spanie se oglindea in aceste capricii : o natura inexorabila, un cer sumbru de la care nu era de asteptat nimic, desi nu putem renunta la rugaciuni, o apasare veche, insuportabila, dar mereu reinnoita si brusc furioasa, o bizarerie normala, o prezenta a mortii ca un membru al familiei, siguranta calma ca ratiunea nu conduce lumea si chiar adevarul suprem este sigur irational, demoni sezand langa foc, trecerea brusca de la zambetul unei femei la visele cele mai negre […] Intreaga Spanie si chiar mai mult.

Aceasta este lumea evocata de Jean-Claude Carriere in romanul sau “Fantomele lui Goya“.
Cunoscand perioada sa de glorie, poporul spaniol se putea mandri odata ca “soarele nu apune niciodata Citeste tot articolul »

Nu toate biografiile sunt stralucite si captivante. E un truism, intr-adevar, dar cum altfel am putea aprecia o excelenta poveste de viata ca cea a Fridei Kahlo?

Romanul Frida, scris de Barbara Mujica, spune povestea unei artiste unice in istoria Mexicului, cunoscuta mai ales pentru autoportretele suprarealiste si care a inspirat nu numai un roman, dar si un film de succes.

In roman, vocea naratorului este chiar vocea Cristinei, sora mai mica a Fridei care, dupa propriile marturisiri, a trait viata surorii ei asa cum a purtat, pentru o vreme, la mana a doua, hainele Fridei pe cand erau copii. Prin vocea Cristinei din cabinetul unui psiholog, intram in lumea copilei, femeii, artistei, sotiei si amantei Frida Kahlo. Citeste tot articolul »

Cartea scriitoarei britanice Zadie Smith este unul dintre cele mai discutate debuturi in literatura de fictiune din ultimii ani. Publicat cand autoarea avea 25 de ani (acum are 32) romanul a fost incununat cu numeroase premii si pe buna dreptate. O simpla enumerare a problemelor contemporane tratate de Zadie Smith ar alcatui ea insasi paginile unui alt roman. Fiecare personaj  incearca sa isi gaseasca locul in viata si, in acelasi timp, sa isi mentina “in simtire” radacinile, originile incerte si supuse tendintelor de asimilare culturala.

Desi, de multe ori, avatarurile sunt refuzate, transformarile se petrec pe nesimtite. In cazul musulmanului Samad Iqbal prima transformare se petrece in timpul celui de-al doilea razboi mondial, atunci cand il intalneste pe britanicul Archibald Jones caruia ii tine discursuri nesfarsite si iterative cu privire la nobila lui origine, urmas al revolutionarului indian Mangal Pande.

Archibald Jones este insa departe de trasaturile revolutionare ale prietenului bengalez. In pasivitatea lui incearca sa se sinucida fiind salvat de un alt musulman. Trecand peste tenativa de sinucidere Archibald o cunoaste in aceeasi seara pe viitoarea lui sotie, jamaicana Clara. Lui Samad Iqbal Allah i-o scoate in cale pe Alsana cu care va avea doi copii reprezentand doua directii de europenizare diferite: pe Millat, rebel, consumator de droguri si pe Magid, atras de drept si experimente genetice impartasite de mentorul Chalfen. Citeste tot articolul »