Supleantul
Petru Popescu
Curtea Veche, 2009

Ah, si ce m-am bucurat la targ cand am vazut cartea asta! Ca multi dintre voi, probabil, n-am citit nimic din ce a scris Petru Popescu dupa fuga in America, desi stiam ca si-a continuat cariera acolo, insa ramasesem fascinata de minunatele sale romane Prins si Dulce ca mierea e glontul patriei. Poate c-o fi fost de vina si contextul in care le-am citit (inainte de 89), insa pentru mine PP era un etalon, reprezenta o voce total deosebita, proaspata, vie, un alt mod de a face literatura decat alesesera majoritatea confratilor sai de la vremea respectiva. Nu tu parabole pretentioase, scrieri cu miza de nu stiu cum – ci un fel de realism cu o “metafizica” de bun gust, ce te atragea prin simplitate si eleganta demonstratiei.

In consecinta m-am repezit sa-i iau noul roman, primul scris in romaneste dupa atata vreme, ca insetatul dupa (douazeci de ani de) plimbare prin desert. Ce uriasa dezamagire! Ce prostie de carte! Ce pacat ca Petru Popescu a ales sa lase in urma lui un gust atat de amar! De acum nu voi mai putea sa-l reasez pe piedestal, ba dimpotriva, imi pun intrebarea daca nu cumva am gresit in aprecierea celorlalte carti ale sale…

Supleantul este povestea de dragoste dintre Popescu si fiica puterii, Zoia Ceausescu, ce a avut drept consecinta fuga lui in America. O incercare penibila, scrisa prost si neglijent (are inclusiv dezacorduri si fraze fara sens) de a prezenta inalta constiinta a lui Petru Popescu – in ciuda evidentei atractii catre fata, care este infatisata frumos, si a tentatiilor puterii oferite de pozitia in care se afla ca amant al ei, el alege sa renunte, sa fuga, pentru a-si pastra libertatea interioara. Pentru a condamna, astfel, regimul odios la care-i supuneau parintii fetei pe romani. Yeah, right… Ar fi fost un subiect minunat, o sansa extraordinara de a aduce romanilor o poveste care-i interesa in cel mai inalt grad (cu totii eram avizi de barfele, smenurile, susanelele de la nivel inalt in lumea ciocoilor puterii comuniste), insa Petru Popescu o face, din pacate, exact la acest nivel – de barfa de budoar. Literar vorbind cartea este nula, in ciuda evidentelor incercari ale scriitorului de a inalta, de a ne emotiona, de a ne transmite starea lui.

Cred ca Popescu a fost total negativ influentat de creative writing-ul american, de scenarita. Toata cartea e presarata de momente voit cinematografice, insa pline de clisee de esenta americana, hollywoodyana, care falsifica, din pacate, povestea, si o fac si necredibila si ridicola. Ridicola pentru ca, bietul de el, nu se poate abtine sa se puna in permanenta in lumina reflectoarelor, atragandu-ne atentia asupra superioritatii lui evidente in comparatie cu lumea in mijlocul careia traia. Ne prezinta, ca un reporter, momente, scene, insa actul reflectiei, contemplarea interioara, viata personajului, practic, lipsesc cu desavarsire. Eroul face ceea ce trebuie, insa nu te intereseaza, ca e prea cusut cu ata alba. Si lipseste exact ceea ce dadea atata valoare celorlalte carti ale sale – autoironia, perspectiva profunda.

Sunt atat de suparata pe el, incat poate exagerez demonstratia. Insa mi s-a parut ca a regresat enorm, parca s-a automistificat in timpul traiului bun din vest, a pierdut tot ceea ce-l facea, atunci cand traia aici, o valoare. In loc sa incerce sa creeze literar, o lume, el creeaza un scenariu pentru actorul principal, el insusi, pe care-l idolatrizeaza gratuit, ca si cum ar scrie o oda pentru Bruce Willis.

Domnule Popescu, ce bine ar fi fost daca ramaneati la Prins si Dulce ca mierea… Si amintirea mea ar fi ramas mai dulce, dar asta e mai putin important, ar fi ramas nepatata si graitoare. Am exact acelasi sentiment de amaraciune si revolta pe care l-am avut cand am citit cartile scrise dupa revolutie de Ileana Vulpescu. Cu toata perfectiunea personajului principal, care ma cam calca pe nervi, imi placuse Arta conversatiei (nici Saruta pamantul acesta nu e deloc rea), iar Arta compromisului et alia scrise dupa m-au ingretosat.

Of, of, of… de ce nu v-oti abtine voi la batranete… Cartea asta pare scrisa de suplinitorul domnului Petru Popescu, un suplinitor ce se cazneste sa vopseasca in tuse groase un desen rafinat pe care maestrul il reusea din cateva trasaturi de penel.

Criza spiritului american
Allan Bloom
Humanitas, 2006. Trad. si note Mona Antohi

Imi simt limitarea si inadecvarea limbajului pentru insemnarea asta si ma intristez. Nu stiti cat de mult mi-as dori sa exprim precis si complet sentimentele pe care mi le-a trezit (readus) cartea lui Bloom si ce frustrant e ca-mi dau seama ca nu se poate…

Asa, ma pusei din nou pe scris dupa o pauza de o zi, intre timp am ajuns la Viena si nu mai am caractere romanesti, ma scuzati.

Mai intai sa incerc sa va relatez pe scurt ce zice Bloom in Criza, o carte celebra, publicata in 1986 cu un rasunet formidabil in America – peste un milion de exemplare vandute este urias pentru un eseu atat de complex. Evident, dupa cum ii spune si titlul, deplange criza (the closing in engleza) spiritului american, din perspectiva profesorului universitar de filozofie trecut prin unele dintre cele mai cunoscute universitati americane. Bloom a fost educat in anii 50, cand, in opinia lui, au fost anii cei mai propice dezvoltarii cunoasterii universale pentru studentii americani, care au beneficiat pe de o parte de avantul si entuziasmul formidabil al intregii societati americane de dupa razboi, iar pe de alta parte de acele minti formidabile, in special evrei si nemti, care au fost nevoite de regimul nazist sa emigreze si sa-si continue cercetarea si apostolatul in America. Din acest motiv, adancit de faptul ca el insusi a fost elevul celebrului Leo Strauss, Bloom idealizeaza perioada respectiva, crezand ca pornind de la aceste premise universitatea americana avea sansa de a deveni ceea ce universitatile europene ratasera deja – punctul de pornire, pepiniera crearii unor spirite exceptionale, care sa duca gandirea, cunoasterea umana where no one has gone before…
Considera ca acest proiect a esuat lamentabil odata cu sosirea anilor 60-70, in care studentii (in special miscarea Black Power ce lupta pentru emanciparea si castigarea drepturilor egale de catre negri, dar in aceeasi masura flower power si toata gandirea stangista si multiculturalista venita odata cu ele) s-au revoltat in numele unei “deschideri” si a unui relativism conceptual si cultural pe care Bloom le detesta cu patima. Considera ca aproape intregul corp profesoral american a dat dovada de o lasitate incredibila in perioada respectiva, declarandu-se de partea studentilor fara zabava si fara a lua in calcul consecintele dezastruoase asupra adevaratei culturi, adevaratei formari a spiritului, asa cum o concepe el. Contrapune acestui relativism si acestei “deschideri” traditia, insa nu in mod stupid si unilateral (constata singur ca nu ne putem intoarce la modul de viata anterior), ci traditia construita de ceea ce numeste el Marile Carti ale umanitatii – Republica lui Platon, pe Locke si Hobbes, mare accent pe Rousseau, apoi Kant si Hegel ca, in final, sa insiste foarte mult pe Nietzsche si Heidegger si, cu un accent extrem de negativ, pe ce a adus gandirea lui Freud.

Bloom nu este in mod necesar un conservator, desi a fost una dintre principalele surse de inspiratie, inteleg din excelenta postfata a lui Sorin Antohi, ale miscarii politice neoconservatoare in Statele Unite. Spun ca nu in mod necesar, pentru ca Bloom deplange disparitia sau transformarea negativa a unor institutii fundamentale pentru sanatatea spiritului uman, cum ar fi familia, religia, iubirea in sens inalt, si nu rezumata la instinctele descrise de Freud, insa nu spune ca trebuie sa ne intoarcem la ele, ci ca, dupa ce le-am daramat si aruncat in derizoriu, noi, postmodernii, nu am reusit sa punem nimic in loc! Are niste pasaje sfasietor de frumoase si de relevante in acest sens.

Cartea este structurata in trei parti, prima si ultima fiind descrierile studentilor, respectiv a universitatii americane actuale (actuale in anii 70-80, perioada scrierii cartii, dar veti ramane surprinsi de adevarul curent si, intre timp, globalizarea acestor descrieri) iar cea din mijloc fiind, de fapt, centrul, intreaga credinta, pozitionare filozofica a lui Bloom. Foarte interesant aici este ca, dupa ce explica marea despartire de antici produsa odata cu epoca luminilor, in sensul plecarii de la conceptia ca filozoful trebuie sa stea in afara societatii (nu poate altfel), ca aceasta societate nu poate fi condusa de ratiune, ci are nevoie de zeii ei, functioneaza dupa alte legi, explica geniul lui Locke, de la care a pornit democratia liberala, ca omul renunta la o parte dintre libertatile sale nelimitate daruindu-le binelui comun numai penmtru ca primeste ceva in schimb din partea acesteia, contrapunerea lui Rousseau a contractului social bazat pe ratiune, ce pune de fapt la indoiala pe Locke si Hobbes, plecand de la care s-a creat, de fapt societatea americana, Bloom sustine teoria ca intreaga gandire (nu numai politica) a Americii a fost complet coplesita de Nietzsche, pe de o parte si Freud (si prin intermediul lui Max Weber) pe de alta parte. Ca nietzscheanismul americanilor este, de fapt, unul prost inteles, in sensul ca ei au preluat numai partea cu Dumnezeu a murit, uitand ca Nietzsche, demonstrand acest lucru, il si deplangea in acelasi timp. Si ca Freud a fost preluat complet si nediscriminatoriu, nedigerat, nefiltrat de gandire si, astfel, de la ratiunea si utilitarismul propuse de Parintii Fondatori ai Americii, de la unitatea in spirit propusa de ei, s-a ajuns la o societate care nu mai crede in elevarea spiritului, explicand totul prin instinct sau teorii sociologice facile, o societate care a inlocuit adevarul cu “valorile multiculturale”, cu un relativism ce nu face bine nimanui. Bloom spune ca singurul lucru pe care-l stiu studentii care pasesc pragul universitatilor americane este ca totul este relativ, totul poate fi pus la indoiala si ca e bine asa. Iar el propune, evident, conceptia ca exista, de fapt, un bine si un rau clare si absolute, iar faptul de a fi uitat sa le cautam este o catastrofa pentru umanitate. Nu mai stim sa iubim, pentru ca sexul este la indemana oricui, nu ne mai avantam in aventura cunoasterii de sine, nu ne mai punem intrebarile fundamentale despre lume, scopul vietii, nu mai avem idealuri, pentru ca, printre altele, nimeni nu ne mai indeamna sa facem asta. Iar rolul acesta fundamental formator ar fi trebuit jucat, in opinia lui Allan Bloom, de universitate. Insa ea a ajuns o scoala de creat carieristi, de cautatori de joburi pe la multinationale, de consumatori burghezi, indoctrinati cu multiculturalism, corectitudine politica si “valori” in loc de bine, spirit, adevar. Ratiunea a ajuns la cote foarte joase pe scara acestor “valori” noi, iar societatea este, din acest motiv, pe cale sa-si piarda orice fel de liant si de ratiune de a fi, la un moment dat.

Sigur ca Bloom are si exagerari grotesti in demonstratiile sale – pentru el, de exemplu, muzica rock este o creatie cu scop orgiastic, miscarile, dansul generate de ea fiind, in opinia sa, tipice actului sexual. Merge pana acolo incat sa compare aberant Woodstock-ul cu marsurile naziste (insa trebuie sa recunoastem ca in ceea ce priveste spiritul de turma si indobitocirea in masa nu este atat de departe de adevar…).

Revenind la titlul insemnarii mele, fiindca sunt convinsa dealtfel ca n-am reusit sa va redau mare lucru din “carnea” extrem de consistenta si de consecventa din punct de vedere logic a eseului lui Allan Bloom, as vrea sa va marturisesc de ce m-a atins pe mine atat de mult aceasta carte…
Va amintiti de timpurile acelea cand inca mai credeam in bine, frumos, absolut, iubire inflacarata si eterna, idealuri, aventura cunoasterii lumii si minunatul parcurs spre interiorul nostru? Va aduceti aminte ca asa gandeam cand am deschis ochii catre viata, poate unii spre sfarsitul adolescentei, poate altii mai devreme, poate altii mai tarziu? Nu-i asa ca si pe voi va trec fiorii cand vedeti cat de mult am uitat si cat de mult am pierdut din inflacararea, poate copilareasca, dar adevarata, din pasiunea cu care credeam in sinele nostru si in realizarile formidabile pe care acest sine le va atinge la apogeul existentei noastre? Fireste, nu stiam sa numim exact acest apogeu – unii credeam ca-l vom realiza prin iubire, comuniunea completa cu celalalt (ca Romeo si Julieta, da? nu ca-n Basic Instinct…), altii credeam ca vom atinge niste culmi ale cunoasterii stiintifice, altii credeam ca vom fi niste zei ai politicii, altii visam ca vom construi catedralele sau edificiile fenomenale ale mileniului trei, poate unii visau ca-si vor atinge perfectiunea ca fiinte umane dand viata… Dar cu totii credeam in ceva! In ceva din noi insine, in interiorul nostru! Credeam in bine, in frumos, visam in fiecare clipa ca vom fi acolo, vom atinge fericirea absoluta, ca noi, cu puterile noastre, ne vom construi si atinge nirvana personala! Credeam in forta creatoare din noi, eram zei, eram zeii zilei de maine!

Va aduceti aminte? Sau sunteti cumva preocupati doar de trezitul maine dimineata cu greu pentru a alerga disperati spre o munca ce nu e, de multe ori, chiar pe placul vostru? Sau de gradinita lu ala micu? Sau de concediul la greci sau la turci? Sau de Craciunul la care tre sa luam sarmale si cozonac de la mama? Sau de mizeria din oras? Sau de traficul inspaimantator? Sau de Basescu si Geoana?

Unde sunt, va intreb pe voi, dragii mei, vremurile cand eram zei? Mai putem? Mai credem? Mai vedem dincolo de maruntisuri? Mai avem potentialul urias in fiecare suflet de a cuceri lumea? Mai stim sa fim creatorii propriului destin? Sau ne-am lasat dusi de viata ca frunzele moarte de asta toamna?

Masurarea lumii
Daniel Kehlmann
Humanitas, 2007. Trad. Corina Bernic

Scriitorul a fost salutat de The Telegraph, pentru acest roman, cu fraza ,,Soarta lui Kehlmann este sa devina marele prozator german pe care lumea se saturase sa-l mai astepte”. Mie mi se pare nitica exagerare pe-aici, dar astept sa vad ce mai scrie el, ce mai citesc eu. Asta e un semn bun, ca vreau sa continuu sa-l citesc, insa nu m-a impresionat in aceeasi masura in care a facut-o cu dragos c, de exemplu.

Masurarea lumii este o delicioasa punere in scena, in paralel, a vietilor lui Alexander von Humboldt, mare explorator si a celebrului matematician Gauß, amandoi mai nemti decat prevede legea Ei bine, Kehlmann reuseste sa evite cu dibacie orice urma de rigoare germana in acest roman si sa-l faca vioi, jucaus, simpatic si atragator. Nu e de mirare ca s-a vandut ca painea calda, aducandu-i consacrarea. Si nu este numai frivol, adicatelea de suprafata, in ciuda tratarii subiectelor in cheie ironica, cu fraze scurte (cum i-or fi reusit in germana? ) si alunecoase. E multa dragoste si profunzime in descrierea trecerilor celor doi de la sublim la ridicol, din succes in esec, de la geniu la stangacie. Frumusetea sta, desigur, in faptul ca personajele se lupta pentru a atinge eternitatea, se indreapta catre un tel ce chiar daca le e neclar, e numai spirit, maretie umana – lucru ciudat pentru noi, postmodernii, care am uitat ce cautam pe-aici si ne risipim intre televiziune, goana dupa bani si nimicurile carnii.

Kehlmann reuseste sa transmita aceasta admiratie, datoria reverentei fata de romantica ascensiune spre absolut a matematicianului si calatorului, desi foloseste sfichiuitor armele ironiei si pare ca-i priveste cu ingaduinta, ca pe niste copii pierduti prin apele necunoscute ale lumii. Este, in egala masura, creatorul lor condescendent si jovial si admiratorul lor fervent, cu respect in suflet pentru pierdutele carari ale drumului spre perfectiune.

Cu toate astea, nu pot sa spun ca am fost atat de captivata de carte incat sa n-o las din mana. Nu mi se pare o realizare atat de remarcabila, incat sa reprezinte o revelatie. Mai degraba mi se pare ca e un semnal deschizator al talentului lui Kehlmann, cred ca are capacitatea de a deveni acel mare scriitor pe care-l vad deja unii in el.

Zgomot alb
Don DeLillo
Leda, 2007. Trad. Horia-Florian Popescu

Ea tot draga mi-e, dar de carte nu prea stiu ce sa zic, sunt cam nehotarata . . . Tot timpul lecturii am avut senzatia unei traduceri extrem de proaste, insa nu cred ca e vina traducatorului. Mai degraba cred c-am facut o mare greseala cumparandu-mi cartea in romaneste, fiindca e intraductibila. Pur si simplu are fraze intregi care suna ca dracu, nu spun nimic, sunt ciudate si goale. Când am incercat sa le traduc inapoi in englezeste parca-parca mai veneau de-acasa, insa tot nu sunt convinsa ca mi-ar fi plăcut cartea foarte tare, de unde si nehotararea.

Este prima carte a lui DeLillo pe care o citesc, deci umbra erorii si a indoielii trebuie sa ma urmareasca o vreme, insa cred ca stiu deja de ce este considerat un scriitor atat de mare: e intelectual rasat, deci ciudat pentru un american . Toata lumea cade pe spate cand ii citeste intorsaturile de condei si zice: maaaama, nu pricep nici jumate din ce vrea sa spuna, dar ce profund e scriitoru asta! Are exact tipul acela de elitism care ma irita fundamental: ataca marile teme ale degradarii societatii actuale (consumism, mass-media, poluare, destramarea familiei) inventand dialoguri total necredibile intre personaje, utilizand filozofeala la o cafea sau adevaruri “profunde”, fundamentale, rostite de copii de 13 ani. Mi se pare nefiresc, gest de artist ce se vrea neinteles.

Povestea nu-i iese (ei, nici nu intentioneaza, faptele sunt doar un pretext pentru meditatie…), personajele sunt anoste pana la lacrimi, desi le-ar vrea proaspete si agile, amestecand cu gratie adevaruri cu prostii odioase sau clisee. La sfarsitul cartii aveam un gust amar: da, e nasoala frica de moarte, dar de ce ti-au trebuit 300 de pagini intortochiate, pline de pretentii de psihologie fina ce reusesc sa fie numai plicticoase ca sa spui asta? Cum ai putut crea niste vehicule atat de improbabile si de nereusite pentru a-ti transmite mesajul?

Ce ma opreste sa dau un verdict defavorabil definitiv este, cum spuneam mai sus, faptul de a n-o fi citit in original. Sunt pur si simplu convinsa ca e altă carte, nu stiu de ce!

Romanul prezinta un peisaj familial si social total nefiresc, nefiresc prin reactii si va rog sa ma credeti ca nu e de vina faptul ca n-as avea eu suficiente informatii despre mediul american actual. Nu, pur si simplu se bazeaza in totalitate pe niste reactii verbale sau ganduri care n-au pic de acoperire in lumea reala. E ca si cum persoanjele nu sunt oameni, ci niste caricaturi seci carora le dicteaza un destept niste profunzimi si pe care-i misca acelasi deştept din sfori. Da, mesajul e valabil, da, lumea e trista si amenintatoare, psihologia noastra fragila si failibila, umanitatea e slaba, e neputincioasa in fata amenintarii mortii mai ales, dar si a amenintarii societatii false si non-valorizante in care traim. Insa modalitatea de transmitere a acestui mesaj mi s-a parut total nesatisfacatoare, nefireasca, dispretuitoare. Impresia mea este ca DeLillo nu face literatura pentru cititor, ci asa, de dragul faptului ca detine niste adevaruri pe care binevoieste sa ni le dea si noua. Exact asta e cuvantul, binevoieste, nu simte nevoia, nu-si doreste, c-atunci s-ar fi stresat mai tare sa ne atraga…

Sper sa-l redescopar pe acest scriitor altfel, in primul rand (stiu ca ma repet) in limba materna. Trecand prin experienta acestei carti… mai ca nu l-as recomanda nimănui.

Mi-am cumparat cartea pe drum spre metrou, fiindca, atipic, imi uitasem lectura curenta acasa si nu suport sa ma transport prin Bucuresti fara sa citesc, e total deprimant. Citisem Accidentul prin liceu, nici nu mai tineam minte bine despre ce e vorba in afara de munti si zapada.

Ce m-a uimit la ea se vede in titlu, stilul lui Sebastian nu mi se pare exceptional fata de altii din epoca si povestea este asa, usor romantioasa, cam pentru fete de liceu care suspina pe la colturi. Iubiri neimpartasite, vechea drama a pasiunii extraconjugale pentru un individ dintr-o clasa sociala inferioara ce scandalizeaza familia, demimondena fara suflet contra fetei bune etcetera.

Atmosfera este, insa, izbitoare (evident, nu e Sebastian primul la care remarc acest lucru, dar acum mi-a venit s-o spun). Realmente nu-ti vine sa crezi ca vorbim de o tara vai de mama ei, eminamente agrara, vorba jurnalelor vremii, aceeasi tara cu a lui Ilie Moromete. Preocuparile si atitudinile personajelor sunt aceleasi ca ale dezabuzatilor lui Fitzgerald care “o ard” pe riviera franceza. Vernisaje, voiaje in strainatate, baruri de lux, patinaj, “iesit” cu orice pret ca sa fii vazut si sa-ti arati toalele sic. Rings a bell? Pai mai lipsea sa se “iasa” la cafenelele de pe Dorobanti si la Fratelli si aveam fix Bucurestiul anilor 2000. Omorul de pe partiile de schi (ati incercat vreodata sa luati telecabina din Sinaia spre 2000 intr-o sambata dimineata in decembrie sau ianuarie?), evenimentele trendy, calatoriile la Balcic (acum e Mamaia), hotelurile in care n-ai loc sa arunci un ac in sezon, automobilele de lux, totul este exact la fel! Nu mi-a venit sa cred… Pana si personajul Ann este atat de mulat pe vedetele noastre de televiziune care se viseaza artiste, incat te pufneste rasul!

E motivul din care Accidentul mi-a placut, e aproape pasionanta!

Cealalta, Orasul cu salcami, este de o platitudine desavarsita. Nu inteleg cum a putut publica asa ceva, sincer, parca sunt dizertatiile de jurnal ale unei tinere provinciale. Totul e fals, personaje caricaturale, intamplari fara relief, o prostie.

E foarte limpede ca diferenta dintre proza lui Sebastian si Jurnal este uriasa. Era mult mai interesant ca om, ca gandire, decat ca scriitor.

Pictor de razboi
Arturo Perez-Reverte
Polirom, 2008. Trad. Ileana Scipione

Imi era dor de spaniol si mi-am adus aminte ca mai am o ultima carte de-a lui in teancul urias de necitite. Deja vorbim de mai mult de doua saptamani in urma, nu m-am mai invrednicit sa scriu nimic din motive de preumblari, mici incercari de vacanta.

Pictor de razboi este o surpriza pentru cititorii de Reverte. Poate cea mai profunda si cu cea mai mare miza carte a lui de pana acum, distiland experienta lui de jurnalist in zone conflictuale (printre altele a venit si la Bucuresti imediat dupa 21 decembrie 1989). O fata a naturii umane pe care nu doream neaparat s-o cunosc, o propunere de explicatie pentru cruzimea si rautatea din noi pe care nu stiu daca vreau s-o accept: insasi inteligenta.

Povestea din roman este a unui fotograf de razboi, de un succes extraordinar, cu fotografii care au facut coperti de Newsweek et alia, care, dupa moartea iubitei sale langa Vukovar se retrage intr-un turn pe o coasta spaniola. Revine la pictura, ceea ce studiase de fapt, si compune “opera vietii” lui, o fresca pe interiorul turnului cu toate scenele de razboi care l-au impresionat in picturile marilor maestri, incercand sa surprinda in fiecare o traire de-a lui, din fotografiile pe care le facuse.

Descrierea mea este foarte simplista. Reverte, ca in toate romanele lui, este de o eruditie fabuloasa in ceea ce priveste tehnicile de pictura si fotografie, explicand geometriile si expunerile si axele si perspectivele intr-un detaliu halucinant. Cum face si cu istoria reala a povestii din tablou, istoria picturii si tehnica sahului in “Tabloul flamand”, istoria cautatorilor de comori si a tehnicilor de navigatie in “Harta sferica”, istoria Sevillei si a familiilor ei aristocratice, a Vaticanului si a intereselor lui in “Conspiratia din Sevilla” ori cu istoria si tehnica scrimei in “Maestrul de scrima”. Este de-a dreptul umilitoare aria vasta a research-ului pe care-l face pentru fiecare carte, fiindca refuz sa cred ca toate aceste cunostinte ii stateau deja la indemana.

Marea diferenta intre “Pictor de razboi” si celelalte consta in abordare si in idee. S-a terminat cu povestile frumoase in care se celebreaza intensitatea vietii, puterea dragostei, femeile fascinante, pofta de a trai si de a simti pana dincolo de granitele probabilului. Aici dam peste spectrul mortii, semnificatia omorului, reflectarea omuciderii in creierul si inima celui care o face si celui care priveste, problema indiferentei sau a luciditatii in calitate de spectator (angajat?) la un razboi, carnagiu, macel, distrugere. Ce transformari se petrec in spatele cortinei puse de lentila aparatului de fotografiat? Cata cruzime poate produce si poate duce un om? Ce-ti face moartea ca spectacol si ca parte din viata ta?

Partenerul pictorului pe parcursul romanului este un croat pe care el il facuse celebru cu ani in urma, pozandu-l in prim plan cand revenea dintr-un atac impotriva sarbilor pe langa Vukovar, in primul conflict izbucnit in fosta iugoslavie (croati-sarbi). Fotografia castigase un mare premiu, contribuind la succesul si celebritatea tanarului fotograf – devenise imaginea soldatului croat de la Vukovar, dar era legata si de zilele in care iubita lui fusese ucisa de o mina ratacita pe marginea unui sant. Pentru croat aceeasi fotografie reprezentase declansatorul unei tragedii personale teribile. Si dupa zece ani de cautari croatul ajunge la turnul pictorului…sa-l ucida. Sa inteleaga si sa-l ucida.

Va las sa aflati si motivele si deznodamantul din roman, care este categoric un must-read…

Urzeala tronurilor
George R.R. Martin
Nemira, 2007. Trad. Silviu Genescu

Desi imi era cunoscut numele de foarte multa vreme, nu citisem decat splendida povestire Regii nisipurilor de Martin inainte de a ma apuca de seria fantasy Cantec de gheata si foc. Regii e socanta, mi-o si imaginez ecranizata, insa presupun ca, daca ar fi facuta cu talent, n-ar mai dormi niciun spectator al filmului o buna bucata de vreme – este absolut inspaimantatoare! Stephen King joaca in liga de pustani prin comparatie.

Urzeala tronurilor este prima carte dintr-o serie care inteleg ca va avea cel putin cinci parti (a cincea inca nu a fost finalizata de scriitor, a patra inca nu a fost tradusa in romaneste). Mie mi se pare destul de ”addictive”, dovada ca sunt deja la al doilea volum din a doua carte, Inclestarea regilor si mi-am comandat-o pe a treia, Iuresul sabiilor, in speranta ca va sosi inainte de scurta mea vacanta de o saptamana, ce incepe vineri seara.

Seria e un fantasy semi-pur, as zice eu, mai aproape de romanele de capa si spada, pentru ca partea supranaturala este de foarte mici dimensiuni. Avem regi, cavaleri, batalii, intrigi, familii rivale si tot tacamul de rigoare. Foarte multe personaje, niciunul suficient de ”principal”, sunt zece-cincisprezece cel putin la fel de importante. Tehnica lui Martin este relativ straight-foward, povesteste despre faptele si gandurile eroilor, punand fiecare capitol la dispozitia unui personaj, insa nu pentru a nara din perspectiva subiectiva a personajului respectiv, ci pentru a relata ceea ce se intampla in preajma acestuia la un moment dat. Este adevarat ca se creeaza, astfel, portretul fiecaruia, insa aceste portrete sunt intregite in capitolele rezervate celorlalti.

In Urzeala tronurilor clanul caruia pare sa i se acorde cea mai mare atentie este Casa Stark, lorzi de Winterfell, in Nord. Capitolele, respectiv povestitorii din familia Stark sunt cei mai numerosi – Eddard, capul familiei, Catelyn, sotia lui si patru din cei sase copii: Bran, Arya, Sansa si bastardul Jon. Sunt omisi mezinul Rickon si cel mai mare fiu, Robb, care nu au capitolele lor. Insa spun ”pare” fiindca si din capitolele lor si din cele rezervate lui Tyrion din casa Lannister, reies foarte multe detalii despre casa Baratheon, din care face parte Regele celor 7 Regate, Robert, prietenul de tinerete al lui Eddard Stark si despre casa Lannister, din care face parte sotia regelui, Cersei si fratii sai Jaime cel frumos si viteaz si piticul slut Tyrion. Concomitent ni se serveste povestea lui Dany, sora adevaratului mostenitor al tronului, care devine interesanta doar la finalul romanului, cand ”cloceste” in foc niste oua de dragon si se procopseste cu trei dragoni mititei pe post de copii si speranta de recuperare a tronului.

Cea mai deosebita parte a romanului este povestea Zidului, o constructie de 200 de metri inaltime ridicata in vechime, in Nord, inca nu e clar pentru ce, insa probabil pentru apararea impotriva ”Celorlalti”. Acesti Ceilalti sunt morti transformati (inca nu ni se dezvaluie procesul magic al transformarii si nici motivul) in creaturi ca de gheata, cu ochi albastri ca cerul si, evident, puterea de a baga o spaima infinita in tot ce misca. Zidul este pazit de o organizatie de cavaleri numita Rondul de Noapte, cu reguli extrem de severe pentru membri.

O alta parte foarte frumoasa este povestea lupilor stravechi gasiti de clanul Stark atunci cand erau pui, fiecaruia revenindu-i cate unul si devenind cel mai strasnic prieten si aparator al fiecaruia.

Tyrion e de departe cel mai simpatic, uman si atasant (pana acum) personaj al seriei, secondat de Jon, bastardul clanului Stark si de Arya Stark, fetita bataioasa si smintita. Insa asa cum mai comentam pe undeva, aceasta mi se pare slabiciunea seriei lui Martin: nu-i pasa de personajele lui. Nu inteleg cum de s-au grabit diversi sa proclame detronarea lui Tolkien prin Cantec de gheata si foc, n-are nicio legatura. Martin este atat de distant si se joaca in asemenea hal cu soarta bietilor eroi, in mod atat de neasteptat si de stupid uneori, incat nu ai cum sa te mai legi de nimeni si de nimic. Gandalf a ”murit” eroic, frumos, cu sens in lupta cu Balrog-ul si tot am fost devastata si l-am blestemat pe Tolkien pana a reaparut. Martin il ucide pe dreptul si bravul (e adevarat, cam lipsit de haz) Eddard Stark total aiurea. Face la fel cu Drogo, khal-ul Dothraki al lui Dany, care era chiar misto, reprezenta o lume cu potential, diferita de restul, cu alte valori - carora le distruge astfel orice viitor. Iti taie apetitul sa tii la oricine din saga, chiar daca nu-i ucide direct – le ataseaza trasaturi enervante, ii pune sa ia decizii aberante, le dezvaluie slabiciuni rusinoase.

Mi se va raspunde, poate, ca asa e de fapt in viata, astia sunt oamenii cu adevarat, bla-bla. OK, dar eu citesc o saga fantasy, vreau o poveste! Vreau sa cred in ceva! Si Harry Potter face greseli, e un baietel normal, dar te prapadesti dupa el. Si Frodo e un hobbit amarat, dar vrei sa-l vezi distrugand dracului inelul ala, ”tii” cu el! La Martin nu poti sa tii cu nimeni, ca parca stie, te pandeste de dupa colt cand incepi sa te atasezi de vreun personaj si mi ti-l tavaleste de nu se vede, asta daca ai noroc si nu-i crapa teasta…

Cam atat deocamdata, urmeaza in curand impresiile despre al doilea roman, desi cred ca nu voi mai aduce mari noutati, e destul de in linie cu primul. Mai lent si mai intortochiat putin. Desi citesc cu placere seria, mi se pare o mare exagerare, datorita celor de mai sus, sa fie comparata cu capodoperele lui Tolkien. Ii lipsesc doua ingrediente principale: scopul (acolo se salva lumea sau nu, aici se bat unii intre ei ca chiorii si nu te poti hotari cine ar fi mai bine sa castige) si personajele. Fara asta…ma scuzati, dar nu se poate vorbi nici macar de un succes in materie de fantasy.

1. Swann
Marcel Proust
Leda, 2008. Trad. Radu Cioculescu

Cumva, dupa cum am marturisit in repetate randuri, am atins aceasta varsta matusalemica fara sa fi citit un rand din Proust, unanim aclamat ca genial, revolutionar, unul dintre cei trei mari scriitori ai secolului XX etc. De vina este probabil, pe langa accidentul de a nu-l fi avut în casa la ai mei, inapetenta mea pentru scriitorii francezi dupa ce mi-am chinuit vreun an din viata, in clasa a IX-a, cu tot Balzac-ul, cu Anatole France, Roger Martin du Gard, Saint-Exupery, George Sand si Zola. Cireasa de pe tort au pus-o, prin anul I de facultate, Gide, Malraux si Sartre (i-a publicat RAO atunci, daca va aduceti aminte). Mi-au placut toti asa de tare, ca (excuse my French!) am dat dracului literatura franceza un deceniu. Marii intelectuali chinuiti de angoase…yeah, right…

Ei bine, Proust este cu totul altceva. Chiar daca nu se poate nega ca e relativ dificil de parcurs in secolul 21, dupa ce ne-am obisnuit cu viteza si facilul, Proust mi se pare unic in tot ce am citit pana acum prin abordare si prin puterea de a analiza semnificatia celui mai mic detaliu al sentimentului, al interioritizarii, al calitatilor si structurii memoriei. Sunt tentata sa spun ca era genial. Are cateva pagini care m-au fascinat pur si simplu, cele in care expune sentimentele lui Swann fata de Odette, cand acesta aflase deja exact cine este ea. Rand dupa rand dupa rand ii dezvaluie simturile trezite de fiecare detaliu, de fiecare mica amintire, de fiecare gest si vorba a ei, legaturile facute de creier, pe de o parte, de inima, pe de alta parte, analiza la autoanaliza, ca si cum ai da la o parte fiecare foita a unei cepe. Iar toate aceste ganduri expuse sunt de o asemenea sinceritate si exactitate, intuitie si precizie, incat te fac sa rosesti si sa te minunezi ca cineva a putut sa aiba si rabdarea si geniul de a citi astfel in adancurile omenescului si capacitatea de a le reda intr-o forma atat de expresiva si atragatoare.

Recunosc si ca, in ciuda frumusetii si sensibilitatii descrierilor Combray-ului si copilariei, miresmelor si gusturilor ce-i trezesc toate acele amintiri, celebrei madlene, inceputul cărtii este o proba de foc. E ca si cum te-ai apuca sa recitesti Sadoveanu, cartile descriptive. Pagini intregi cu sentimentele si amintirile aduse de turla unei biserici. De niste flori albe. De plimbarile prin peisajul rural. Este adevarat ca observatiile au o finete si o acuitate speciala, ca personajele sunt expuse cu o intelegere si o intuitie care si le apropie ca si cand si-ar defila prin fata. Ca bunica este minunata in prospetimea si tineretea ei totala ei lipsa de snobism, opusa celor din jur. Ca trairile copilului sunt fascinante in precizia cu care revin. Dar e greu sa intri in atmosfera, iti trebuie liniste si rabdare. Nu reuseam sa parcurg mai mult de douazeci de pagini odata, de teama de a nu incepe sa citesc pe diagonala.

Sentimentul predominant pe care mi l-a provocat Swann a fost nostalgia, o nostalgie pentru niste vremuri, un stil de a scrie, un stil de a citi literatura care nu vor reveni niciodată. Cred ca “În cautarea timpului pierdut” este cel mai nimerit titlu posibil nu numai pentru ca sintetizeaza excelent intentiile lui Proust, ci si datorita acestei senzatii avute de mine un veac mai tarziu.

In concluzie, ma bucur ca l-am citit, chiar cu intarziere, voi incheia cartea, insa cu o binemeritata pauza intre volume. E o prajitura care trebuie savurata pe indelete, pentru ca altfel risti sa ti se aplece si sa nu-i mai apreciezi farmecul. Mi-as dori sa pot scrie mai mult, mai profund si mai explicit, stiu ca este o extrem de palida si fugara schita pentru un roman atat de mare, complex, deosebit de toate celelalte, insa nici nu ma pricep si nici nu cred ca merita sa va spun altceva decat aceste cateva linii care mie mi s-au parut esentiale in geometria cartii. Pentru ca Proust nu se poate povesti, trebuie simtit. Daca cititi prefata lui Cornel Mihai Ungureanu la aceasta editie veti intelege ce vreau sa spun: este o colectie de filozofisme atat de complicate, ca ti se face parul maciuca. Nu te mai apuci de roman, mare noroc am avut c-am citit-o, ca de obicei, la final. Asa ca-mi ramane sa sper ca v-am transmis inteligibil cateva sentimente si atata tot. Cred ca e tot ce se poate face in absenta textului in sine si intentionez sa si asez cateva citate intr-o insemnare viitoare…

P.S.: Am uitat sa va spun ca, de cand le-am auzit prima data, mi s-au parut fascinante titlurile primelor doua volume. Nu credeti ca suna minunat “Du cotê de chez Swann” si “A l’ombre des jeunes filles en fleur”? Ca un poem…

Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice
Andrei Makine
Humanitas, 2008. Trad. din franceza Ileana Cantuniari

Romanul a reprezentat debutul lui Makine, rus emigrat in Franta in 1987, la aproape 30 de ani. Mai citisem in mod sigur de el Femeia care astepta, imi placuse – avea o muzica interioara remarcabila. Apoi am citit “Iubirea omeneasca”, si m-a impresionat teribil. Nu mai tin minte absolut nimic din ea, însa…ciudat, nu?

Cu aceasta carte se pare ca Makine i-a cucerit in mod irevocabil pe francezi, dupa vremuri de o crunta mizerie (a locuit intr-un cavou din Père Lachaise!). Nici n-avea cum sa n-o faca, subiectul este incendiar, se potrivea perfect in peisaj in 1990, cand a reusit sa publice, iar stilul lui, desi s-a cizelat mult ulterior, este foarte atragator si cursiv. Makine, ca multi dintre compatriotii sai, este un impecabil povestitor.

Cartea de fata, o spun fara nicio ezitare, este comerciala. Talentat si inteligent, rusul a inteles ce s-ar vinde, ce are el original, altfel de spus in peisajul literaturii vestice si a profitat de asta la maximum. Povestea are toate ingredientele necesare succesului. Un soldat rus obisnuit, tanar si inconstient, participa la batalia de la Stalingrad si este decorat ca Erou al Uniunii Sovietice fara sa stie prea bine de ce. Ulterior, este salvat ca-n filme, de sub trupurile camarazilor, ranit si aproape inghetat, de o infirmiera careia ii promite, la iesirea din spital, ca o va lua de nevasta. Pleaca mai departe la razboi, iar cand se intoarce de prin muntii Tatra, o gaseste ranita, cu o schija ramasa in trup, cicatrice, se pare incapabila de a avea copii, ezita, ea il intelege si il elibereaza de promisiune, insa onoarea nu-l paraseste si-si tine cuvantul dat. Dupa niste vremuri de saracie ingrozitoare, condimentate de minciunile lui Stalin si cruzimea aparatnicilor, dupa un prim copil ce moare de foame, au, in sfarsit o fetita, care aproape o ucide pe sotia lui. Fiica eroului creste relativ fericita, inconjurata de respectul comunitatii pentru tatal ei Erou, invitat la scoala din sat in fiecare an de ziua Victoriei pentru a impartasi copiilor din experientele razboiului. Merge la Moscova, termina facultatea de limbi straine si e recrutata de KGB prin santaj, dupa ce facuse greseala de a se lasa sedusa de un sportiv francez pentru care tradusese in timpul Olimpiadei de la Moscova. Devine prostituata profesionista pe statul de plata al KGB-ului, seducand strainii pentru care teoretic era translatoare la Inturist. De aici, fireste, se naste drama si, in final, tragedia familiei Eroului.

Fireste ca filonul exploatat este extrem de valoros: coruptia societatii comuniste, drama omului simplu, terfelirea simbolurilor. Cartea se citeste dintr-o rasuflare (este şi foarte scurta, sub 200 de pagini). Nu poate sa nu te impresioneze, pentru că Makine scrie foarte bine, lejer, nu e excesiv de melodramatic, nici cinic, are tonul potrivit si instrumentele potrivite.

Am spus in titlu ca este trendy nu neaparat cu ironie, ci pentru ca succesul lui a continuat sa creasca, iar actualmente va fi probabil unul dintre cei mai cititi autori in Franta si aiurea, orice va mai scrie. Eu personal voi continua sa-l citesc din curiozitate si placere – cea mai recenta aparitie sub semnatura lui se numeste “Aceasta Franta pe care uitam sa o iubim”, deja un titlu incitant.

ROMANI DEJA DESTEPTI
Danut Ungureanu
Casa de editura MediaOn, 2007

. . . ca eu asa am facut (va rog, inventati-mi un alt mijloc de transport spre birou, o sa ucid intr-o dimineata marea aia de oameni care schimba metroul la Unirii!) si doamnele respectabile cu frizura tip sarmalutze au conchis alaturi de vecinii lor de scaun - pusti lucratori la call centerele din Pipera cu aspiratii de cariera ca un punct intermediar in drumul spre inalta societate materializata in bani de Fratelli si Bamboo - ca am nevoie de un psihiatru sau de o internare pe termen nelimitat la popularul spital din Berceni, in mijlocul unor domni simpatici cu manecutele un pic mai lungi… Cu alte cuvinte, am ras in hohote, in cascade, pe toate tonalitatile posibile, intr-un dispret total fata de problemele (desigur majore) ale cetatenilor din jurul meu. Nu mi s-a mai intamplat asa ceva de la Bill Bryson cu ale sale Notes from A Small Island si, in afara de Bryson, mai sunt numai doi insi care au avut asemenea efect asupra mea: insul Eco, cu Pliculetul Minervei, si micul monstrulet Twain.

E o colectie de schite de maximum o pagina, care prinde de minune mai toate cliseele romanismului contemporan si le frige mai abitir si de vreo douazeci de ori mai subtil decat ar face-o deja desteptul roman de Mircea Badea, de-un parigzamplu.

Favoritele mele sunt “Un cuib de artisti”, “Supravietuitori in taxi”, “Noi insumi” si “Il cunosc pe seful perfect”, insa nu cred ca exista nici macar una care sa nu te scoata din ritm sau sa te puna nitel pe ganduri daca esti oarecum onest cu tine insuti, pardon, insumi:) Cartea se deschide, de exemplu, cu o adevarata bijuterie numita “Nemtii, un popor timid”…va las sa ghiciti ce ar putea duce la o astfel de concluzie, desi ma tem ca rezultatul nu va fi la inaltimea imaginatiei lui Danut.

E imposibil sa povestesc subiectele ori sa dau indicatii de orice fel despre texte, pentru ca, fiind atat de scurte, as spoileri si si-ar pierde farmecul. Forta lor vine, pe langa capacitatea de a identifica exact acele trasaturi din miezul ancestral al mioriticului recent care dezgolesc procentul urias de prostie al majoritatii, si din finetea abordarii - naratorul se pune intr-o pozitie fals inocenta, iti zice toate cele cu o mina serioasa, deloc exasperata ci fresh, aplecata cu interes asupra exemplarelor alese.

Stiu ca nu-i fac dreptate printr-o prezentare atat de sumara, insa realmente cartea trebuie citita, savurata, nu interogata si rasucita pe toate partile. Se potriveste foarte bine aici urarea de enjoy.